o clipă, Harry se întrebă dacă nu ar fi fost mai  bine să plece acum şi să încerce un alt plan. Insă, înainte de a  apuca să discute între ei, auziră de deasupra un strigăt.

— Vai, doamna Lestrange!

Harry se întoarse repede şi Socotici îl strânse şi mai tare de gât. Un vrăjitor înalt şi slab, cu părul cărunt, stufos ca o coroană, şi nasul lung şi ascuţit, venea cu paşi mari spre ei.

— Este Travers, şuieră goblinul în urechea lui Harry, dar, în  clipa aceea, Harry nu îşi dădu seama cine era Travers. Hermione stătea cât putea de dreaptă şi spuse pe un ton extrem de dispreţuitor:

— Tu ce mai vrei?

Travers se opri brusc, părând jignit.

— Este un alt Devorator ol Morţii! şopti Socotici şi Harry se apleca într-o parte, să îi spună la ureche Hermionei.

— Nu am vrut decât să te salut, spuse Travers cu răceală,  dar daca prezenţa mea nu este binevenită...

Harry îi recunoscu acum vocea: Travers era unul dintre Devoratorii Morţii care veniseră la casa lui Xenophilius.

— Nu, nu, nu este aşa, Travers, spuse Hermione repede,  încercând să îşi acopere greşeala. Ce mai faci?

— Ei bine, mărturisesc că mă mir să te văd prin oraş,  Bellatrix.

— Da? De ce anume? întrebă Hermione.

— Păi, tuşi Travers, am auzit că celor din Conacul  Reacredinţă li s-a interzis să îl părăsească după... da... evadare. Harry se rugă ca Hermione să nu se piardă cu firea.

Dacă era adevărat, Bellatrix nu ar fi trebuit să fie văzută în  public.

— Lordul întunecat îi iartă pe cei care l-au servit cu credinţă  în trecut, spuse Hermione, imitând magistral atitudinea  dispreţuitoare a lui Bellatrix. Poate că înţelegerea ta cu el nu  este atât de bună ca a mea, Travers.

Cu toate că Devoratorul Morţii păru insultat, se vedea că era totodată şi mai puţin suspicios. Se uită la bărbatul pe care tocmai îl împietrise Ron.

— Cu ce te-a jignit?

— Este irelevant, nu o va mai face a doua oară, răspunse Hermione pe un ton indiferent.

— Unii dintre cei cărora le-au fost luate baghetele pot fi  dificili, spuse Travers. Nu am nimic de obiectat atâta timp cât  doar cerşesc, dar, săptămâna trecută, o femeie m-a rugat să  vorbesc în numele ei la minister. „Sunt o vrăjitoare, domnule,  sunt vrăjitoare, daţi-mi voie

să v-o dovedesc!" spuse el imitând vocea subţire a acesteia. De

parcă i-aş fi dat bagheta mea. Dar a cui baghetă o foloseşti acum, Bellatrix? întrebă Travers curios. Am auzit că a ta a  fost...

— Am bagheta mea, spuse Hermione cu răceală, ridicând bagheta lui Bellatrix. Şi nu ştiu ce zvonuri ai auzit, Travers, dar  mi se pare că, din păcate, eşti foarte prost informat.

Travers păru puţin jignit şi se întoarse acum spre Ron.

— Cine este prietenul tău? Nu îl recunosc.

— Este Dragomir Despard, spuse Hermione.

Hotărâseră că un străin fictiv era cea mai bună acoperire pentru Ron.

— Nu ştie aproape deloc engleză, dar simpatizează cu ţelurile Lordului întunecat. A venit aici din Transilvania, ca să afle mai multe despre noul nostru regim.

— Chiar aşa? îmi pare bine, Dragomir.

— Mipar bin, spuse Ron, întinzând mâna.

Travers întinse două degete şi dădu mâna cu Ron, de parcă s-ar I i temut să nu se murdărească.

— Deci ce te aduce pe tine şi... ăă... pe prietenul tău simpatizant pe Aleea Diagon, aşa de devreme? întrebă Travers.

— Trebuie să merg la Gringotts, îi explică Hermione.

— Vai de mine, şi eu, spuse Travers. Galbenii, afurisiţii de galbeni! Nu putem trăi fără ei, deşi mărturisesc că îmi displace nevoia de a ne alia cu prietenii noştri cu degete lungi.

Harry simţi cum Socotici îşi strânse, pentru o clipă, şi mai tare mâinile în jurul gâtului lui.

— Mergem? spuse Travers, făcându-i semn Hermionei să o  ia înainte. Hermione nu avu de ales şi merse cu el de-a lungul  străzii pavate şi strâmbe, spre locul unde clădirea albă a Băncii  Gringotts se ridica deasupra prăvăliilor mici. Ron li se alătură,  iar Harry şi Socotici merseră în urma lor.

Un Devorator al Morţii suspicios era chiar ultimul lucru de care aveau nevoie şi cel mai rău era că, dacă Travers mergea  împreună cu cine credea el că era Bellatrix Lestrange, Harry nu  avea cum să comunice cu Hermione şi Ron. Ajunseră parcă  prea repede în faţa scărilor de marmură care duceau spre uşile mari din bronz. Aşa cum îi avertizase deja Socotici, goblinii  arţăgoşi care stăteau de obicei în faţa intrării fuseseră înlocuiţi  cu doi vrăjitori, care aveau amândoi nişte beţe lungi, subţiri şi  aurii.

— Ah, Probele de Probitate, oftă Travers teatral, atât de primitive şi, totuşi, atât de eficiente!

începu să urce treptele, plecând capul în stânga şi în dreapta spre vrăjitori, care ridicară nuielele aurii şi le plimbară de sus  până jos, în faţa lui. Harry ştia că probele detectau vrăji de tăinuire şi obiecte magice ascunse. Ştiind că mai avea doar  câteva secunde la dispoziţie, Harry îndreptă bagheta lui Draco pe rând spre fiecare dintre paznici şi şopti: „Confundo!" de două  ori. Travers se uita în sala de dincolo de uşile de bronz şi nu  observă că ambii paznici tresăriră uşor când fură loviţi de vrăji. Părul lung şi negru al Hermionei flutura în timp ce urca  treptele.

— Numai o clipă, doamnă, spuse paznicul, ridicând proba.

— Dar tocmai m-ai verificat! spuse Hermione, pe tonul  arogant şi imperativ al lui Bellatrix.

Travers se întoarse, cu sprâncenele ridicate. Paznicul era derutat. Se holbă la proba subţire din aur şi apoi la tovarăşul său,  care spuse cu o voce oarecum confuză:

— Da, tocmai i-ai verificat, Marius.

Hermione înainta elegant alături de Ron; Harry şi Socotici merseră repede, nevăzuţi, în spatele lor. Când trecură pragul,  Harry aruncă o privire înapoi, amândoi vrăjitorii se scărpinau în  cap. Doi goblini stăteau în faţa uşilor din interior, care erau făcute din argint şi pe care se afla poezia care avertiza că  potenţialii hoţi vor fi aspru pedepsiţi. Harry se uită în sus, la ea,  şi dintr-odată îl fulgeră o amintire foarte limpede: stătea chiar în  locul acela, în ziua când împlinise unsprezece ani; fusese cea  mai frumoasă aniversare din viaţa lui, iar alături de el