„Desigur, dacă povestești despre orice fel de om într-o carte sau îl presimți pe ecran, el va fi înțeles, oamenii vor crede în el, îi vor ierta părțile rele, îl vor îndrăgi pentru cele bune. Dar în viață totul este mult mai complicat, mai cotidian, mai banal… De ce să mă înfurii pe această femeiușcă, când nici eu nu sunt mai bun. Cândva, la o vârstă stupidă, nu-l credeam pe tatăl meu. Îl iubeam, dar nu-l credeam. Nu credeam că luase parte la revoluție, la războiul civil, că luptase în detașamentul lui Ceapaev, că se întâlnise cu Lenin… Totul începuse din ziua în care am văzut filmul „Ceapaev”. Tata nu apărea în film! Era acolo un Ceapaev autentic, alături de alți eroi. Se rosteau, cu voce puternică, fraze înflăcărate, entuziaste… Dar tata nu era acolo! Și apoi, ce fel de luptător era tata? Cu mama nu se înțelegea. Vorbea cu o voce tremurată, din cauza protezei dentare pe care noaptea o ținea într-un pahar. Cuvintele le pronunța incorect (nu ca la cinematograf), pe cele complicate le stâlcea. Apoi, în 1937, l-au închis… Atunci, când povestea vecinilor din curte cum, pe front, în timpul lui Kerenski, fusese silit să stea două ore, cu tot echipamentul, pe marginea tranșeei, pentru că făcuse agitație bolșevică, cum îi adusese, la Smolnâi, lui Lenin, crucile „Sf. Gheorghe”, de argint, din partea soldaților pentru fondul revoluției, cum, condamnat la moarte de cazaci, stătuse închis într-o magazie… și babele rămâneau cu gurile căscate, apoi își împreunau palmele cu zgomot, exclamând: „Karpici al nostru-i un erou, ah, ah!” eu zâmbeam în sinea mea și nu credeam. Pentru că știam cu exactitate — din filme, din emisiunile de radio — cum arată eroii…”

Tânărul se încruntă, amintindu-și toate acestea.

„Ei, dar la urma urmei asta nu mi s-a întâmplat mie! De fapt, principalul e că s-a întâmplat… Se pare însă că, splendida metodă de transmitere a informației artistice are o anumită lacună. Oamenii văd un film sau un spectacol, citesc o carte și-și spun: „Mi-a plăcut…” Apoi continuă să trăiască mai departe, ca și până atunci: unii nu prea rău, alții așa și așa, iar alții prost de tot. Criticii de artă găsesc adesea lipsuri consumatorilor informației: spectatorii sunt proști, chipurile, cititorul n-are suficient nivel… Adoptând un asemenea punct de vedere ar însemna să accept că eu însumi sunt prost, că n-am nivel… Nu, nu sunt de acord! În general, să arunci totul pe seama prostiei și ignoranței oamenilor nu este o atitudine constructivă. Oamenii pot totuși să înțeleagă și să cunoască. În marea lor majoritate, nu sunt nici tâmpiți, nici ignoranți. Așa că mai degrabă să caut lacuna în metodă, cu atât mai mult cu cât această metodă mi-e necesară pentru experiențe…”

Dădu cu ochii de o cabină telefonică. La început o privi cam încurcat. Ce avea el de-a face cu ea? Apoi își aduse aminte. Oftă adânc, intră în cabină și formă numărul Laboratorului noilor sisteme. În așteptarea răspunsului inima începu să-i bată cu putere, iar gura i se uscă ca o iască. „Am emoții. Asta-i rău…” În receptor se auzeau doar sunetele prelungi ale apelului, dar nici un răspuns. După o clipă de șovăială se hotărî să-l sune pe ofițerul de serviciu al Institutului de sistematologie:

— Nu puteți să-mi spuneți unde-i Krivoșein? E în concediu?

— Krivoșein? Nu… nu e în concediu. Dar cine întreabă?

— Dacă dă astăzi pe la institut, vă rog să-i spuneți că a sosit… Adam.

— Adam? Și mai cum?

— Știe el. Atunci, nu uitați, vă rog.

— Bine. N-am să uit.

Tânărul ieși din cabina telefonică cu un vădit sentiment de ușurare. Abia acum își dădu seama că e cu totul nepregătit pentru această întâlnire. „Ei, n-am ce face, dacă tot am sosit… Dar, ia stai, poate că e acasă”.

Se urcă în troleibuz. Străzile orașului, învăluite în lumina albăstruie a amurgului, nu-l atrăgeau cu nimic. Plecase vara și tot vara se înapoiase. Totul era verde, și parcă nimic nu se schimbase.

„Totuși cum s-ar putea aplica informația artei în munca noastră? Și, oare, se poate aplica? Toată nenorocirea stă în faptul că această informație nu e furnizată nici de experiența de viață a omului, nici de știință, dar oamenii își bazează faptele pe experiență și pe cunoștințe. În linii mari, lucrurile ar trebui să se petreacă cam așa: omul a citit o carte și a început să se înțeleagă mai bine pe sine și pe cunoscuții săi; un ticălos a văzut un spectacol, s-a îngrozit și a devenit om cinstit; un fricos s-a dus la cinematograf și a ieșit de acolo un om curajos. Și asta pentru toată viața, nu pentru cinci minute. Probabil că tocmai la o asemenea influență a informației lor visează scriitorii și oamenii de artă. Și de ce nu se întâmplă așa? Hai să analizăm: Informația artistică se creează după modelul celei cotidiene. Ea este concretă, conține doar generalizări neevidente și necategorice. Dar nu este reală, ci doar veridică. Poate că tocmai în asta constă slăbiciunea ei. Ea nu poate fi aplicată precum cea științifică. Nu este suficient de generală și de obiectivă pentru ca pe baza ei oamenii să-și poată proiecta și planifica viața. Nici nu te poți ghida după ea ca după cea cotidiană — și asta tocmai din cauza caracterului ei concret, care nu coincide niciodată cu viața concretă a cititorului respectiv.

Și chiar dacă ar coincide, cine ar dori să trăiască ca o copie? Să copiezi o pieptănătură, asta mai merge, dar să copiezi o viață recomandată în tiraj de masă… Se vede că ideea de „a educa cu ajutorul tipurilor din literatură” a fost zămislită de gândul că omul provine din maimuță și spiritul de imitație îi este deci propriu. Dar omul e om de mult, de milioane de ani. Astăzi îi sunt proprii afirmarea personalității și originalitatea comportării. El știe că așa e mult mai bine. Și el citește nu numai textul autorului, plin