de intențiile cele mai nobile, ci și notița de la sfârșit a editurii: „Tiraj 200.000 de exemplare”. Și acest mizerabil adaos strică totul, căci nimeni nu vrea să fie acuzat de imitație servilă?”

— Cartierul academicienilor! răsună în difuzor vocea răgușită a șoferului.

Tânărul coborî și își dădu imediat seama că a venit degeaba. Două șiruri de blocuri standard, cu cinci etaje, păreau că privesc unele la altele prin ferestrele luminate. Dar în blocul nr. 33, ferestrele apartamentului din colț, de la etajul cinci, nu erau luminate.

Un sentiment de ușurare că întâlnirea penibilă cu Krivoșein s-a amânat din nou se amesteca cu ciuda. Ce era de făcut? Nici măcar nu avea unde să înnopteze. Se înapoie cu troleibuzul în centru și începu să colinde hotelurile. Bineînțeles că locuri nu mai erau.

Și din nou îl asaltară gândurile, care încercau să alunge plictiseala căutării unui refugiu pentru noapte.

„… Și cu cât trăim mai mult, cu atât ne convingem de faptul că există o mare varietate a situațiilor de viață, în care nu se pot aplica soluțiile desprinse din cărți sau din filme. Și atunci începem să recepționăm informația artistică ca pe o „cvasi-viață”, un fel de completare informațională pasivă la informația furnizată de viața cotidiană. O cvasi-viață în care totul se petrece altfel decât în realitate. În ea poți trăi, rămânând în siguranță, o aventură plină de riscuri, chiar dacă ea se încheie cu câțiva morți, poți da dovadă de principialitate, fără să ai neplăceri la serviciu… Într-un cuvânt, să te simți alt om, chiar dacă nu pentru multă vreme: mai inteligent, mai frumos, mai curajos decât ești în realitate. Nu degeaba oamenii care duc o viață monotonă și cumsecade adoră romanele de aventuri și polițiste. Nu e nimic rău în asta, păcat numai că sentimentele nu țin mult…

Tânărul ajunse pe Bulevardul Marx, care strălucea feeric în lumina becurilor și a reclamelor de neon.

„Și noi folosim această splendidă informație pentru fleacuri: pentru a ne distra, ca să ne treacă timpul, sau ca să impresionăm vreo fată cu versul potrivit… Nu este o informație câștigată de tine însuți. Nu tu personal ai ajuns la soluțiile și adevărurile respective. N-ai făcut decât să stai, să privești sau să citești, cum, dincolo de un perete transparent, se desfășoară o viață inventată; tu nu ești decât „un receptor de informații!” E adevărat, au fost cazuri când „receptoarele” nu rezistau și încercau să acționeze. Odată — povestea tata — la Samara, un ostaș trăsese un foc de armă în actorul care interpreta rolul lui Kolceak într-o piesă, pe front; iar cu alt prilej, la Nijni Novgorod, spectatorii îl molestaseră pe actorul care juca rolul lui Iago, pentru interpretarea sa veridică”.

În capul noului venit se contura un gând, o idee confuză, ca o presimțire, neconcretizată încă în cuvinte. Dar în clipa aceea cineva îl strânse ușor de umăr. Întoarse capul. Alături de el stăteau trei bărbați în civil. Unul din ei îi trecu așa, într-o doară, un carnețel roșu prin fața ochilor.

— Vă rog să prezentați actele, cetățene.

Tânărul ridică nedumerit din umeri, lăsă rucsacul pe asfalt și scoase din buzunar buletinul de identitate. Omul legii citi prima pagină, își plimbă ochii de la fotografie la chipul tânărului, apoi din nou la fotografie, și-i înapoie documentul.

— E-n regulă. Vă rog să ne scuzați.

„Uff!” Tânărul apucă rucsacul și, străduindu-se să nu-și grăbească pașii, se îndreptă spre hotelul „Teatralnaia”. Își pierduse buna dispoziție. „Poate că n-ar fi trebuit să vin?”

Cei trei se îndreptară spre tutungeria din apropiere. Acolo îi aștepta milițianul Gaevoi, și el în civil.

— Ei, nu v-am spus eu, zise el victorios.

— Nu e el, oftă cel care verificase actele. Nu e, după cum ne-ai spus, un oarecare Krivoșein Valentin Vasilievici, iar după fotografie și după semnalmente Viktor Kraveț…

— Semnalmente, semnalmente… se supără Gaevoi. Doar l-am văzut și l-am însoțit personal. Ăla n-avea păr, cărunt și era mai tânăr cu vreo zece ani, parcă și mai subțirel…

— Haideți la gară, băieți, propuse altul. Doar n-o fi tâmpit să se plimbe pe bulevard, ce dracu!

În acest timp Viktor Kraveț se strecura printr-o ulicioară pustie și întunecoasă.

…După ce sărise din mașina miliției, el ajunsese, trecând prin parcul orașului, pe malurile Niprului. Acolo stătuse culcat în tufișuri, așteptând căderea întunericului.

Simțea o nevoie acută să fumeze și să mănânce ceva. Soarele coborâse spre apus și aurea nisipul insulei Pleajnâi, presărat cu ciuperci mari și pestrițe. Era acolo un adevărat furnicar de oameni veniți să facă baie. Un mic remorcher grăbea în susul apei, vălurind undele de la un mal la altul, de parcă avea niște mustăți enorme. La poalele dealului, pe chei, automobilele și tramvaiele circulau în toate direcțiile cu mare zgomot…

„Am încurcat-o… Totul a fost bine gândit: metodologia experiențelor, variantele de aplicare a metodei, chiar și influența ei asupra situației din lume… Numai o asemenea variantă n-am prevăzut-o. Să te prăbușești în noroi de la o astfel de înălțime. De la cercetător la criminal! Doamne, dumnezeule, ce fel de muncă o mai fi și asta: o singură experiență nereușită și totul se duce naibii. Și eu care sunt atât de nepregătit pentru acest joc cu anchetatorii și experții, într-atât de nepregătit, încât îmi vine să mă duc la bibliotecă să studiez codul penal — și ce o mai fi pe-acolo — codul de procedură penală etc! Nu cunosc regulile jocului și s-ar putea să pierd… De fapt, aproape am și pierdut. Biblioteca… Mai poate fi vorbă acum de bibliotecă!”

Turnurile de răcire ale uzinei electrice de pe partea cealaltă a Niprului slobozeau rotogoale groase de aburi. Păreau adevărate fabrici de nori. Soarele părea că se sprijină de ele cu marginea de jos.

„Ce-i de făcut? Să mă întorc la miliție, să povestesc totul cu sinceritate și să trădez astfel în mod rușinos tot ceea ce am ferit până acum de orice ochi străini? Să trădez nu de dragul de a salva totul, ci pentru a mă scăpa pe mine? Nu e o soluție salvatoare. După două-trei zile în laborator totul