va începe să putrezească și n-am să mai pot dovedi nimic. Nimeni n-o să creadă și n-o să-și dea seama de ceea ce s-a întâmplat acolo… Și nici pe mine nu mă pot salva pentru că Krivoșein a murit. S-ar spune că din vina mea… Să mă duc la Azarov și să-i explic totul? Acum nu-i mai pot explica nimic. Pentru el, eu nu mai sunt studentul acela venit la practică, ci un individ dubios cu acte false. A fost anunțat, desigur, de fuga mea, și acum, ca un conducător loial, el trebuie să conlucreze cu miliția… Iată, așadar, problema în adevărata ei lumină. Toate necazurile noastre de la ea se trag. Mai precis, de la faptul că n-am vrut să ne împăcăm cu ideea că n-o putem rezolva printr-o metodă de laborator. Cum noi să nu o putem rezolva? Noi, care am obținut asemenea rezultate? Noi, în mâinile cărora stau posibilități nemaipomenite de sinteză a informației? Ce mai, la naiba… Problema e peste puterile noastre. E timpul s-o recunoaștem. Dar fără ea ce sens mai au toate celelalte?”

Soarele apunea. Viktor Kraveț se ridică, își scutură firele de iarbă de pe pantaloni și o porni în sus pe cărare, fără să știe unde și pentru ce. În buzunar îi suna mărunțișul. Îl numără. Mai avea bani pentru un pachet de țigări și o cină extrem de frugală. „Și apoi?” Două studente, care se cuibăriseră în tufișuri pe o bancă, pentru a se pregăti de examene, priviră cu interes la tânărul frumos, care trecea, apoi clătinară din cap și, alungind gândurile vinovate, își vârâră din nou nasurile în conspecte. „Mda, la urma urmelor, n-o să mor. Ce-ar fi să mă duc la Lena? Dar și ea, probabil, că e supravegheată. Să nu cad cumva în cursă…”

Cărarea îl scoase într-o străduță liniștită și pustie. Peste garduri atârnau ramuri încărcate cu vișine care începuseră să se coacă. La capătul străzii strălucea un nor roșiatic, reflectând lumina de jos. Se întuneca repede. Răcoarea serilor i se strecura sub cămașa îmbrăcată direct pe piele. Pe partea cealaltă a străzii, ceva mai încolo, din penumbră, ieșiră doi bărbați cu chipiuri pe cap. „Miliția”! Viktor coti în grabă într-o străduță laterală. După ce o străbătu în fugă, se opri să-și liniștească bătăile inimii.

„Uite unde am ajuns! Timp de douăzeci de ani n-am fugit de nimeni, și acum, parcă aș fi un puști surprins într-o livadă străină… Din cauza neputinței și a umilinței, nevoia de a fuma devenise de nesuportat. Jocul e pierdut! Trebuie s-o recunosc deschis și să dispar. Să-mi iau picioarele la spinare. La urma urmelor, fiecare dintre noi, într-o anumită situație, a simțit imboldul de a pleca, de a se abate din drumul său de până atunci. Acum e rândul meu, ce dracu! Ce aș mai putea face?”

Străduța ducea către niște lumini albastre care străluceau puternic în noapte. La vederea lor Viktor Kraveț simți cum îl cuprinde o foame sălbatică. Nu mai luase nimic în gură de douăzeci și patru de ore. „Hm… Acolo încă se poate mânca ceva. Mă duc! Nu cred să mă caute cineva tocmai pe Bulevardul Marx!”

…Stâlpii de beton își plecau deasupra asfaltului capetele ca de șarpe ale lămpilor cu neon. În vitrinele magazinelor manechinele elegante stăteau în atitudini degajate; aparatele de radio, televizoarele, vesela luceau de îți luau ochii, gâturile argintii ale sticlelor de „Șampanie sovietică” ținteau spre trecători, stivele de cutii de conserve se înălțau în piramide ciudate. Sub o reclamă luminoasă — „Iată ce se poate câștiga cu 30 de kopeici!” — erau etalate: un frigider „Nipru”, un magnetofon „Nipru-12”, o mașină de cusut „Nipru” un automobil „Nipru-Slavutici 409”. Până și teii tunși cu foarfeca de grădinarii orașului păreau, de-a lungul trotuarelor largi, niște produse industriale.

Viktor Kraveț ieși în plină aglomerație pe porțiunea cuprinsă între restaurantul „Dinamo” și cinematograful „Nipru”. O mulțime de oameni se plimba. Băieți cu ochi strălucitori, nepieptănați ca personajele boemei artistice, se preumblau încoace și încolo cu pași legănați. Perechi mai în vârstă treceau grave. Tineri cu pulovere groase, ținându-și cu o mână pe după gât prietenele, iar cu cealaltă tranzistoarele zgomotoase ca niște primusuri, se îndreptau spre parcul orașului. Prin mulțime se strecurau abili și cu un aer preocupat tineri, din cei ce nu lucrează nicăieri, cu pantaloni provocator de evazați, cu breton deasupra ochilor vioi. Fetele purtau cu grijă cele mai diverse pieptănături. Găseai aici și pieptănături „tifos”, și pieptănături „după încăierare”, și pieptănături „să mă iubească pentru caracter”, ca și alte capodopere ale artei capilare. Tineri singuratici umblau de colo până colo, chinuiți de dorințe și de timiditate.

La început Viktor Kraveț umbla cu fereală, dar treptat începu să-l cuprindă furia.

„Umblă, umblă mereu, ca să caște gura la alții, ca să-i vadă lumea cum arată… Pentru ei timpul parcă s-a oprit și nu se mai întâmplă absolut nimic. Pe vremuri umblau pe Bulevardul Guvernatorului, pășind pe dale de lemn, căscând ochii la trăsuri sau studiindu-se unii pe alții. După război, umblau de la ruinele cinematografului „Nipru” până la ruinele restaurantului „Dinamo”, pe sub becurile agățate pe stâlpii de lemn; umblau și ronțăiau semințe de floarea soarelui. Bulevardul a fost asfaltat, încadrat de clădiri cu mai multe etaje, din beton, aluminiu și sticlă, iluminat pe margini, s-au plantat pomi și s-au sădit flori, dar ei umblă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mestecă caramele, ascultă din mers tranzistoarele, discută, confirmând astfel imposibilitatea de a nimici spiritul filistin! Să te vadă lumea cum arăți, să caști gura la lume — să caști gura la lume, să te vadă lumea cum arăți. Să dai întâi o raită, să intri apoi la cafe-expres, să înghiți un pateu cu un pahar de sifon, să mai dai o raită, să intri la WC-ul public de undeva din spatele Poștei, să-ți rezolvi problemele acolo, să dai încă o raită, să intri în vorbă, să faci cunoștință, iar o raită… viață de insectă!” Ocoli mulțimea care se adunase la întretăierea bulevardului cu strada Engels, lângă noul automat pentru vânzarea biletelor