parcă se oprise într-adins aici. Ochii îi străluceau, cu pupilele mărite, și capul avea o stare țeapănă, nefirească. Egor fusese înspăimîntat de glasul cu care pronunțase Simina ultimele cuvinte. Întotdeauna știa sa sublinieze cuvintele, să le dea sensuri voite de ea, să ți le împlînte ca un fier roșu în inimă.

— Tu de ce-i spui „domnișoara Christina”? întrebă mîniat Egor. Pînă acum îi spuneai „tanti”, căci doar ți-este mătușă…

— Ea m-a rugat să-i spun așa, „domnișoară”, să nu-i mai spun „tanti”, să n-o îmbătrînesc…

Egor se stăpîni cu greu; simțise o cumplită furie împotriva acestei făpturi mici, care îl mințea cu atîta nerușinare, cu atîta diavolească viclenie.

— Cînd te-a rugat? întrebă el din nou. Cum te poate ruga cineva care a murit de aproape treizeci de ani?!

Glasul îi era aspru, privirea lui cruntă, dar Simina continua să zîmbească. Îi făcea atîta plăcere furia unui bărbat, a unui om atît de mare și de puternic împotriva ei, care nu împlinise încă zece ani…

— M-a rugat azi-noapte, în vis…

O clipă Egor șovăi, încurcat. Dar voia să meargă pînă la capăt, să înțeleagă ce se ascunde în mintea copilului acestuia înfricoșător.

— Totuși, azi în salon, continuă el, te-am auzit spunînd „tanti Christina”.

— Nu e adevărat, răspunse calm Simina. Astăzi n-am spus „tanti Christina”.

Într-adevăr, acum nici Egor nu-și mai amintea să o fi auzit. Dar îl înspăimînta siguranța ei, zîmbetul ei victorios. Va vorbi neapărat cu Sanda, cu d-na Moscu chiar. Se simțea oarecum ridicol, în mijlocul aleii, în întuneric, încercînd să încurce o fetiță. Voi să întoarcă brusc capul spre casă și să facă el primul pas de înapoiere, căci Simina nu se mișcase de multe minute. Atunci fetița i se azvîrli în brațe înspăimîntată, țipînd. Egor se sperie mai mult de țipătul ei și o ridică. Simina îi apucase obrajii, ținîndu-i fața alături de fața ei.

— Mi s-a părut că vine cineva de-acolo, șopti.

Arăta spre marginea cealaltă a parcului. Îl sili pe Egor să privească într-acolo, să privească mult, ca s-o liniștească.

— Nu e nimeni, fetițo, îi vorbi încrezător Egor. Te-ai speriat singură… Și cum să nu te sperii, cînd asculți în fiece zi un basm absurd?

O ținea încă în brațe, dezmierdînd-o. Ce ciudat, inima nu-i bătea deloc a spaimă. Și trupul ei era liniștit, cald, cordial. Nici o smucitură de febră, nici o picătură de sudoare. Fața îi era senină, compusă. Egor înțelese deodată că a fost păcălit, că Simina se prefăcuse înspăimîntată și-i sărise în brațe numai ca să-l împiedice să întoarcă privirile spre casă. Cînd înțelese asta, o furie împletită cu teroare îl cuprinse. Simina simți pe dată schimbarea în mușchii lui Egor, în pulsul său.

— Lăsați-mă jos, vă rog, șopti. Mi-a trecut acum…

— De ce m-ai mințit, Simina? întrebă cu o furie înghețată Egor. N-ai văzut nimic, nu e așa? N-ai văzut nimic, cel puțin în partea aceasta…

Arătă cu brațul marginea parcului. Dar brațul îi tremura încă și și-l retrase repede. Nu destul de repede ca să nu-l observe Simina. Fetița îl privi surîzătoare, fără să-i răspundă.

— …Poate ai văzut ceva în cealaltă parte, continuă Egor.

Nu privea totuși spre casă. Spusese „cealaltă” fără să se întoarcă, să arate cu brațul întins, așa cum făcuse spre marginea parcului. Era cu atît mai necăjit, cu cît Simina părea că îi ghicește chiar și cele mai ascunse spaime și îndoieli.

— Ceva pe care nu voiai să-l văd eu, adăugă Egor.

Îi era frică de-a binelea. Simina sta în fața lui, cu mîinile la spate, strivindu-și buzele ca să nu rîdă. Batjocura aceasta nu risipea totuși, în inima lui Egor, nelămurita teroare care îl cuprinsese.

— Puteți să vă întoarceți fără teamă, spuse Simina, invitîndu-l cu mîna să privească și în cealaltă parte. Dumneavoastră sînteți bărbat, nu vă puteți speria… Ca mine, adăugă ea, plecînd ochii în pietriș.

Porni apoi, brusc, spre casă. Egor o urmă, cu dinții încleștați, răsuflînd repede și fierbinte.

— Știi că am să te spun, Simino! o amenință el.

— Mă așteptam la asta, domnule Egor, vorbi Simina fără să se întoarcă. Vă rog să mă iertați dacă, speriindu-mă, v-am sărit în brațe. Mama n-o să-mi ierte ușor impolitețea asta. Aveți dreptate să mă spuneți…

Egor îi apucă brațul și o smuci spre el. Fata se abandonă fără nici o rezistență.

— Știi foarte bine că e vorba despre altceva, șopti el apropiindu-se și pronunțînd cuvintele solemn.

Dar i-ar fi fost greu să spună despre ce e vorba. Nu știa decît un lucru: că Simina nu se speriase și că îl silise să privească în cealaltă parte a parcului, ca să nu vadă ceva ce a văzut ea… Dar ea de ce nu s-a speriat?

— …E adevărat, m-am speriat degeaba, vorbi Simina.

Au ajuns în fața verandei. Egor se suia, altădată, în odaia lui ca să-și spele mîinile înainte de masă. Astăzi renunță la un lucru atît de complicat. Intră în cămara de lîngă sufragerie, unde își spălau mîinile copiii. D-l Nazarie parcă îl aștepta, în prag.

— Dacă n-ai ce face după-masă, vino să ne plimbăm puțin, îi spuse el apropiindu-se. Am să-ți spun cîteva fapte interesante, ce am aflat în sat…

— Și eu am să-ți spun d-tale un lucru tot atît de interesant, adăugă Egor zîmbind.

Firește, îi trecuseră acum ca prin farmec teroarea și mînia din parc. Îi părea chiar rău că-și pierduse calmul față de un copil. Simina ascunde lucruri mai grave, gîndea el, trebuie să mă port cu multă grijă. Dar nu asemenea gînduri cuminți îl liniștiseră, ci lumina pe care o găsise în casă, prezența oamenilor vii și sănătoși de acolo.

Se așezară la masă. Egor privea la răstimpuri spre Simina. Întîlnea întotdeauna aceiași ochi inocenți, aceeași bine ascunsă siguranță. Crede că n-am să spun, că n-am s-o trădez, gîndea Egor. Își pregătea bine surpriza. Sanda stătea lîngă el, parcă oarecum obosită.

— Nu m-am simțit prea bine astăzi, se scuză ea.

D-l Nazarie vorbi despre observațiile lui, despre movile