roșii natur pe care mi le și adusese, și felul doi un génie du christianisme, dar nu sîngerînd, ci bine pătruns. Ea se uită țintă la roșiile mele, spuse „ce roșii mari și frumoase”, și luă una și o tăie în farfuria ei… Pulpa era brumată, vedeam și eu, știusem ce cerusem… „Vreți și puțină brînză?” zisei. „Daa, zise foarte bucuroasă, mulțumesc.” Avea un apetit curat, dar mînca prea rapid, asemeni tuturor celor care uită că mîncarea e o plăcere și o descoperă totdeauna după primele înghițituri. „Domnișoară, zisei, punînd mîna pe pahar, santé!” Ea nu înțelese în prima clipă, apoi tresări, ciocnirăm, santé, zise și ea. Se vedea că nu-i place, își înmuie doar buzele, o întrebai dacă preferă un vin, protestă, nu, nu… Și începui, după ce mi se aduse chateaubriand-ul să-i povestesc despre fostul meu prieten…

„De ce nu mă ascultă?”, mă întrebai. „Da, mă întrerupse deodată, aș zice cu brutalitate, îl cunosc, mi-a fost profesor… Vă cunosc și pe dumneavoastră, domnule Petrini, și cunosc și braseria asta, unde vă întîlneați și discutați… Eram foarte geloasă pe dumneavoastră doi și mai ales pe micuța cadînă de porțelan care avea privilegiul nu numai să asiste, dar să fie și admirată de dumneavoastră… O admirați, nu?… V-am văzut… Da, o admirați, n-o iubeați, se vedea clar… Dar o admirați foarte tare…”

Simții cum trecutul îndepărtat năvălea cu putere în clipele mele prezente și dădea parcă la o parte tot ceea ce trăisem după ce fusesem rupt de universitate. „Pe cine, zisei, erați mai geloasă, pe Ion Micu, care era soțul cadînei, sau pe mine, care eram liber?” „Nu erați liber! Erau cunoscute telefoanele dumneavoastră, pe care le primeați și le dați unei arhitecte și pe care nu le-ați mai primit și nu le-ați mai dat după ce v-ați căsătorit.” „I-auzi! Și ce mai era cunoscut?” „Totul!” „Adică?!”

Nu-mi răspunse, tot așa, parcă n-ar fi auzit. Dar nu numai atît, avea o expresie de o singurătate totală, ca și cînd n-aș fi fost de față și nu mi-ar fi spus nimic, după ce îmi făcuse o declarație de șoc. „Să înțeleg că îl admirați pe Ion Micu?” zisei întru tîrziu. Tăcu mai departe, grăbită să termine ce avea în farfurie, dar fără sugestia că după aceea dezvăluirile vor urma. Pașii care o aduseseră aici erau anulați (nu ea venise, nu eu o invitasem și erau anulate și „evenimentele” de la Oraca). Trecutul îndepărtat care năvălise cîteva minute în clipele mele de față se retrase de asemeni așa cum năvălise. Își puse tacîmurile pe farfurie și începu să se uite în sine, dar nu cu o privire întoarsă, micșorată, ci dimpotrivă răsucită spre tavan. „O cafea, un filtru, un tort Richard, un meringue glacé, fructe ceva, dom’ profesor?” mă întrebă chelnerul. „Da, zisei, fructe, un filtru.” „Domnița nu ia nimic?”

Voia să plece? O privii insistent și nu-i pusei întrebarea. Nu, nu voia să plece, dar nici așa, stînd și tăcînd, n-aș fi putut zice că se simțea în apele ei. „Ba da, zise, o oranjadă…” Și supse apoi din ea cu paiul cu vădită plăcere. Apoi deodată mi-o întinse: „E foarte bună!”, zise cu o mare convingere. Îmi dădea deci să sug cu paiul ei! „Ce, zise surîzînd deodată cu un farmec neașteptat, ca și cînd ar fi fost surprinsă sau jignită de ceva, nu e bună?” „E foarte bună, mulțumesc!” Și îi retrimisei paharul pe care îl luă în stăpînire cu o încîntare de fetiță pe care niște părinți săraci, dar generoși, o scoseseră la cofetărie. „Pe urmă, zise, ne plimbăm și noi puțin?” Era ceva cu plimbatul ăsta! Pesemne că voia să-mi arate noi case?!

VARIANTA COMPLETĂ A ROMANULUI VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi cele trei volume în format electronic (pdf/epub/azw3/mobi) la adresa dvs. de email. Acestea vor avea inserate în metadata un cod unic de identificare.

PARTEA A NOUA Capitolul I

Începu astfel să-mi placă foarte tare de ea, deși cînd rămîneam singur aveam foarte net sentimentul că de-ar fi să nu ne mai vedem m-ar fi cuprins o melancolie pe care în clipa aceea chiar o doream. Cîtva timp mă iritai de ceva, pînă aflai despre ce era vorba și cedai. Nu de faptul că era vorbăreață, dimpotrivă, asta începu chiar să mă încînte, fiindcă foarte adesea țîșnea din vorbăria ei o astfel de surpriză încît stîrnea în spiritul meu o mare veselie, așa cum se întîmplase în dimineața aceea în birou cînd se interesase de ce fel de ciorapi purta Matilda. Aveam senzația că mă împiedica să-i spun ceva esențial. Asta mă irita. Chiar și atunci cînd tăcea (și cu timpul impresia că era vorbăreață într-un fel calculat mi se confirmă) mă trezeam cu gîndirea blocată.

Încercam să-i vorbesc, dar fie că nu mă asculta, fie că mă urmărea doar pînă la un punct și deodată… (mă făcea să schimb vorba…), fie că mă apuca de braț și mimînd uimirea, îmi spunea că asta e ceva extraordinar, contrariindu-mă, fiindcă nu găseam nimic deosebit în ceea ce îi spusesem. Singurătatea mea lîngă ea mă făcu să ies de sub farmecul inițial al primei noastre zile în care parcă prea repede… și îmi păruse o adorabilă creatură. Da’ era, mă întrebai, era în realitate? Ce se întîmplase cu minunatul ei surîs? Se stinsese pentru totdeauna? Începui, în timpul interminabilelor ei sporovăieli, în timpul meselor la „cîrciumioară”, în timpul îmbrățișărilor la mine în odaie sau al plimbărilor prin pădure, să mă uit la ea cu atenție. Unde îi zboară gîndul? mă întrebam. Chiar credea că mi se păreau pasionante dezvăluirile ei…? Amintirile ei din copilărie… cînd fugise uite pe colo tocmai pe deal să se dea cu săniuța și o prinsese rapida coborîre a serii și se rătăcise în oraș, și ce pățise