— E un antropofag din cap pînă-n picioare, zise ea. Se va numi Rodrigo.

— Nu, se opuse bărbatul ei. Se va numi Aureliano și va cîștiga treizeci și două de războaie.

După ce-i tăie cordonul ombilical, moașa, pe care Aureliano o lumina cu o lampă, începu să șteargă cu o cîrpă umoarea albastră care acoperea trupul copilului. Abia după ce-l întoarseră pe burtă își dădură seama că avea ceva mai mult decît ceilalți oameni, și se aplecară pentru a-l examina. Era o coadă de porc.

Nu se alarmară. Aureliano și Amaranta Ursula nu cunoșteau precedentul care fusese în familie și nu-și aminteau nici avertizările înspăimîntătoare ale Ursulei, iar moașa îi liniști dîndu-și părerea că această coadă inutilă putea fi tăiată în clipa cînd copilului îi vor crește dinți noi. După aceea, n-au avut ocazia să se mîi gîndească la aceasta, căci Amaranta Ursula începuse să-și piardă sîngele, care-i curgea fără să-l poată opri. Încercară să-i ajute cu comprese din pînză de păianjen și cu tampoane de cenușă, dar era ca și cum ar fi voit să astupe un șuvoi de apă cu mîinile. În primele ceasuri, ea se strădui să-și păstreze voia bună. Îi luă mîna lui Aureliano pe care-l vedea înspăimîntat, îl rugă să nu-și facă griji, spunînd că oamenii ca ea nu sînt făcuți să moară împotriva voinței lor, și se îneca de rîs în fața leacurilor caraghioase la care recurgea moașa. Dar pe măsură ce orice speranță îl părăsea pe Aureliano, ea devenea din ce în ce mai puțin vizibilă, ca și cum se stingea din fața luminii, pînă cînd căzu într-o toropeală adîncă. Luni dimineața chemară o femeie care recită la căpătîiul ei rugăciunile de închiderea rănilor, infailibile atît pentru oameni cît și pentru animale, însă sîngele pasionat al Amarantei Ursula era insensibil față de oricare alt mijloc în afară de dragoste. Spre seară, la capătul a douăzeci și patru de ore de deznădejde, își dădură seama că era moartă văzînd cum sîngele s-a oprit de la sine, profilul i s-a subțiat, roșeața feței s-a topit într-o auroră de alabastru și a început din nou să surîdă.

Aureliano nu-și dăduse pînă atunci seama cît de mult îi iubea pe prietenii săi, cît de mult îi lipseau, cît ar fi dat ca să fie împreună cu ei în clipa aceea. Așeză copilul în coșul pe care i-l pregătise mama lui, acoperi fața cadavrului cu o cuvertură și rătăci fără țintă prin satul pustiu, căutînd un vad de întoarcere spre trecut. Bătu la poarta farmaciei, unde nu mai fusese în ultimul timp, și găsi un atelier de tîmplărie. Bătrîna care-i deschisese cu o lampă în mînă, se înduioșă de rătăcirea lui, dar stărui că nu, că aici n-a fost niciodată o farmacie și că n-a cunoscut nici o femeie cu gîtul subțirel și ochii triști, cu numele de Mercedes. Plînse, cu fruntea sprijinită de poarta fostei librării a înțeleptului catalan, conștient că plîngea cu lacrimi întîrziate o moarte pe care nu voise să o plîngă la timpul său pentru a nu rupe vraja dragostei. Își zdrobi pumnii de zidurile de ciment ale Copilului de aur, chemînd-o pe Pilar Ternera, indiferent față de discurile luminoase portocalii care se încrucișau pe cer și pe care le privise de atîtea ori cu o fascinație copilărească, în timpul nopților de petrecere din curtea cu buhaii de baltă. În ultimul salon deschis în cartierul mizer al caselor de toleranță, un grup de acordeoniști cînta melodiile lui Rafael Escalona, nepotul episcopului, moștenitor al secretelor lui Francisco Bărbatul. Ospătarul care avea un braț uscat, chircit parcă, pentru că-l ridicase asupra mamei sale, îl pofti pe Aureliano să bea o sticlă de rachiu, iar Aureliano îl invită să mai bea una. Ospătarul îi vorbi despre nenorocirea brațului său. Aureliano îi vorbi despre nefericirea inimii sale, secătuită și pîrjolită pentru că o ridicase împotriva surorii sale. Sfîrșiră prin a plînge în doi și Aureliano avu pentru o clipă impresia că durerea lui s-a domolit. Dar cînd se văzu singur în ultima dimineață din Macondo, își deschise brațele în mijlocul pieții, decis să trezească lumea întreagă, și începu să urle din tot sufletul:

— Prietenii sînt copii de tîrfă!

Nigromanta îl ridică dintr-o baltă de vomituri și de lacrimi. Îl duse în odaia ei, îl spălă, îi dădu să bea o ceașcă de supă. Crezînd că-l consolează astfel, ea șterse dintr-o trăsătură cu cărbunele nenumăratele amoruri pentru care mai rămăsese dator, și evocă înadins tristețile ei cele mai adînci, ca să nu-l lase singur în plînsetele lui. Dimineața, după un somn scurt de plumb, Aureliano deschise ochii și-și aminti de copil.

Nu-l găsi în coș. Deodată încercă un fel de izbucnire de bucurie la gîndul că Amaranta Ursula se trezise din moarte pentru a se ocupa de copil. Dar cadavrul părea sub cuvertură ca o movilă de pietre. Amintindu-și că atunci cînd a venit a găsit ușa odăii deschisă, Aureliano traversă veranda saturată de miresmele matinale ale origanului și se năpusti în sufragerie, unde se mai găseau încă urmele nașterii: oala cea mare, cearșafurile însîngerate, ghivecele cu cenușă și buricul răsucit al copilului într-un scutec desfășurat pe masă, între foarfeci și sfoară. Gîndul că moașa s-a întors în cursul nopții să caute copilul îi dădu o clipă de răgaz pentru a chibzui pe îndelete. Se prăbuși în balansoar, același în care ședea Rebeca în vremurile glorioase ale casei cînd își preda lecțiile de broderie, și în care Amarante juca dame cu colonelul Gerineldo Márquez, și unde, în sfîrșit, Amaranta Ursula cususe scutecele copilului, și în cursul acestei fulgerări de luciditate își dădu seama că sufletul lui nu era capabil să reziste acestei poveri zdrobitoare a unui trecut atît de lung. Rănit de sulițele mortale ale tuturor acestor nostalgii personale și străine lui, începu să admire stăruința neclintită a pînzei de păianjen de pe trandafirii morți, perseverența neghinei, răbdarea văzduhului în această dimineață radioasă de februarie. Și atunci văzu copilul. Nu mai era decît un burduf