conştientă, Lenin ajunsese să fie măcinat de problema georgiană. Liderul bolşevic a dat de înţeles că pregătea pentru Congresul al XII-lea al Partidului, programat pentru martie 1923, un discurs politic important, în care urma să îşi concentreze atacurile împotriva lui Stalin şi a politicii acestuia privitoare la naţionalităţi.

Sentimentul lui Lenin că fusese trădat de colaboratorii lui era atât de puternic încât în ultimele treisprezece luni de viaţă a refuzat categoric să îi mai întâlnească. Agenda activităţilor lui din cursul anului 1923 nu indică nici măcar o singură întrevedere cu Troţki, Stalin, Zinoviev, Kamenev sau Râkov. La ordinul lui expres, toţi au fost ţinuţi la distanţă. Lenin se afla în situaţia în care se aflase Nicolae al II-lea în ultimele luni de domnie, când întrerupsese legăturile până şi cu rudele apropiate.

De-a lungul lunilor decembrie 1922 şi ianuarie 1923, Lenin a dictat un număr de note în care îşi exprima preocuparea profundă faţă de destinul Rusiei Sovietice. Cea mai importantă dintre ele, care avea să fie intitulată ulterior „Testamentul lui Lenin,” cuprindea caracterizări lipsite de menajamente despre liderii bolşevici susceptibili să îi devină succesori. Troţki era descris ca „persoana cea mai capabilă din Comitetul Central”, dar totodată mult prea încrezător în sine şi înclinat spre un stil individualist de conducere. Erau reamintite ezitările lui Zinoviev şi Kamenev în octombrie 1917. Lenin vedea în Buharin favoritul partidului, menţionând însă că acesta se depărtase de linia marxistă. Stalin acumulase „o influenţă nelimitată.” „Nu sunt convins că va şti întotdeauna să-şi folosească puterea cu circumspecţia necesară.” Câteva zile mai târziu, Lenin adăuga:

 

Stalin e prea brutal, defect care, deşi ar putea fi tolerat în cercurile noastre restrânse şi în relaţiile dintre noi, comuniştii, devine inacceptabil în cazul unui secretar general. Din acest motiv, sugerez ca tovarăşii să ia în considerare eliberarea lui din acest post şi înlocuirea cu cineva care să-i fie superior într-o măsură oarecare, în privinţa răbdării, devotamentului, amabilităţii, atenţiei faţă de tovarăşii lui şi a lipsei de capricii.

 

Lenin sesizase deci defectele minore ale lui Stalin, comportamentale şi de temperament; i-au scăpat până în ultima clipă, ca şi celorlalţi, cruzimea lui sadică, megalomania şi ura faţă de cei care îi erau superiori.

Citind comentariile dezlânate ale lui Lenin, rămâi cu impresia că, din punctul lui de vedere, niciunul dintre colaboratori nu era potrivit să îi succeadă. Fotieva i-a adus imediat la cunoştinţă lui Stalin observaţiile respective.

La 5 martie 1923 Lenin, surprinzând o convorbire telefonică a Nadejdei. Krupskaia şi vrând să ştie despre ce era vorba, a aflat de incidentul dintre ea şi Stalin, din luna decembrie a anului precedent. Într-un mesaj urgent către Stalin, l-a acuzat pe acesta că îi insultase soţia şi, indirect, pe el însuşi. Ameninţând că va rupe orice relaţii cu el, i-a cerut să-şi retragă afirmaţiile şi să-şi ceară scuze. Stalin i-a răspuns cu calm că era pregătit să-şi ceară scuze, deşi nu vedea unde greşise.

Dacă Lenin – sau Troţki, acţionând în numele lui – se hotărau să îl atace la apropiatul Congres al XII-lea, Stalin risca să-şi vadă cariera politică distrusă. Georgianul păstra de aceea în mod permanent legătura cu medicii lui Lenin, de la care a aflat că starea pacientului nu era prea încurajatoare. Conştient că timpul lucra în favoarea lui, Stalin a anunţat pe neaşteptate, la 9 martie, amânarea cu o lună a deschiderii Congresului. Încercarea a meritat riscul. În chiar ziua următoare (la 10 martie), Lenin a suferit un atac puternic, în urma căruia şi-a pierdut pentru totdeauna capacitatea de a vorbi. Până în momentul morţii, survenită în ianuarie 1924, nu avea să mai poată emite decât sunete greu inteligibile. În mai a fost transportat definitiv la Gorki. Devenise din toate punctele de vedere un cadavru viu şi era, ca niciodată, dornic de preţuire şi încântat să citească elogii despre el şi realizările lui.

Lenin fiind practic scos din scenă, Troţki s-a văzut aproape complet izolat. În încercarea de a-şi salva poziţia prin apropierea de Stalin şi acoliţii lui, a refuzat să apere cauza comuniştilor georgieni în cadrul Congresului, aşa cum îi ceruse Lenin la 5 martie. În preziua deschiderii lucrărilor, Troţki l-a asigurat pe Kamenev că avea să sprijine realegerea lui Stalin în funcţia de secretar general. Atitudinea lui nu a încetat de atunci să îi uimească pe istorici. Explicaţia cea mai plauzibilă a acestei cedări ar putea fi că Troţki ajunsese la convingerea că nu avea nicio şansă de a-l înfrânge pe Stalin, cu atât mai mult cu cât era evreu. Încercarea de împăcare avea să se dovedească însă inutilă. Delimitările fuseseră făcute şi, de acum înainte, toţi cei care voiau să facă o carieră în partid trebuiau să ia în mod clar atitudine împotriva lui Troţki.

În octombrie 1923, ajuns într-o situaţie disperată, Troţki a trecut la contraatac. Dacă voiau să îl trateze în continuare ca pe un outsider, ei bine, avea să se facă purtătorul de cuvânt al outsider-ilor. Era vorba de acei comunişti care intraseră în partid în 1917 sau mai târziu şi cărora li se bloca din această cauză accesul în poziţiile de frunte, monopolizate de reprezentanţii vechii gărzi. Într-o scrisoare confidenţială adresată Comitetului Central şi apoi într-un articol din Pravda, Troţki acuza birocratizarea excesivă a partidului şi faptul că membrii de rând ai acestuia nu mai îndrăzneau să-şi exprime opiniile. Erau chiar argumentele folosite de Opoziţia Muncitorească cu câţiva ani mai înainte şi pe care Troţki le condamnase la vremea respectivă.

Cu 102 voturi pentru, două împotrivă şi zece abţineri, plenul partidului a decis că Troţki se făcea vinovat de „facţionalism”. Principala justificare pentru acest vot de blam a fost aceea că Troţki era sprijinit de aşa-zisul „Grup al celor patruzeci şi şase,” care îi împărtăşea opiniile şi cu care continuase să păstreze legătura, în ciuda rezoluţiilor partidului.

Partida era jucată; restul avea să urmeze de la sine. Troţki nu avea nicio posibilitate de a se apăra în faţa majorităţii. Aşa cum avea să recunoască el însuşi în 1924: „Niciunul dintre noi nu vrea şi nu poate să aibă dreptate împotriva partidului. În ultimă instanţă, partidul nostru