are întotdeauna dreptate.” În ianuarie 1925 avea să fie obligat să demisioneze din funcţia de comisar de război. A urmat excluderea din partid şi exilul, mai întâi în Asia Centrală şi apoi dincolo de graniţele Uniunii Sovietice; în fine, asasinarea lui în Mexic, de către un agent al lui Stalin. Acţiunea de îndepărtare a lui Troţki, orchestrată de Stalin în înţelegere cu Zinoviev, Kamenev, Buharin şi alţii, s-a bucurat de sprijinul consecvent al cadrelor de partid, convinse că nu făceau altceva decât să apere unitatea partidului în faţa manevrelor egoiste ale unui intrigant.

Istoria ne oferă multe exemple de învinşi care câştigă simpatia posterităţii pentru că par superiori din punct de vedere moral învingătorilor. E dificil să nutrim o asemenea simpatie pentru Troţki. Era într-adevăr mai cultivat decât Stalin sau acoliţii lui, mai interesant din punct de vedere intelectual, mai curajos şi, în raporturile cu camarazii lui comunişti, avea un comportament mai onorabil. Însă, ca şi în cazul lui Lenin, calităţile lui se manifestau exclusiv în cadrul partidului. În relaţiile cu outsider-ii, ca şi cu acei membri de partid care militau pentru un mai mare grad de democraţie, nu se deosebea de Lenin şi Stalin, considerând că normele morale obişnuite nu îl priveau. Asemeni celorlalţi bolşevici, aplica în viaţa politică criterii de loialitate similare celor din cercurile crimei organizate, contribuind la degradarea politicii până la stadiul delictual, tipic bolşevismului şi regimurilor totalitare inspirate de el. În felul acesta, Troţki îşi săpa singur groapa: din momentul în care s-a plasat de partea minorităţii contestatare, a devenit un outsider, un inamic care nu mai putea pretinde să fie tratat în mod corect. Soarta lui avea să fie asemănătoare cu aceea a adversarilor dictaturii leniniste, la condamnarea cărora consimţise cu sufletul împăcat: cadeţii, socialist-revoluţionarii, menşevicii, foştii ofiţeri ţarişti care refuzaseră să lupte de partea Armatei Roşii, Opoziţia Muncitorească, marinarii din Kronstadt, ţăranii din Tambov, preoţimea. A devenit brusc conştient de pericolul totalitarismului abia atunci când s-a simţit direct ameninţat. Convertirea la democraţia de partid a reprezentat în cazul lui o reacţie de autoapărare, nu afirmarea unui principiu.

Lui Troţki îi plăcea să se înfăţişeze pe sine ca un leu mândru încolţit de o haită de şacali; cu cât ieşea mai mult la iveală monstruozitatea caracterului lui Stalin, cu atât mai convingătoare devenea această imagine în ochii celor care, în Rusia şi în afara ei, erau dispuşi să creadă în existenţa unui leninism ideal. Mărturiile istorice demonstrează însă că, în epoca lui de glorie, Troţki făcea şi el parte din haită. Înfrângerea pe care a suferit-o nu îl înnobilează. A pierdut pentru că în lupta sordidă pentru cucerirea puterii politice alţii s-au dovedit mai abili decât el.

 

Lenin a murit în seara zilei de 21 ianuarie 1924. Toată floarea partidului s-a adunat la Gorki, pentru a-i aduce un ultim omagiu. Troţki se afla la Tiflis, în drum spre staţiunea georgiană Suhumi. Cu toate că ar fi avut destul timp să ajungă la funeralii, a preferat să-şi continue drumul spre Marea Neagră, unde s-a odihnit sub soarele cald, în vreme ce corpul lui Lenin zăcea străjuit de vechea gardă în geroasa Moscovă.

Care avea să fie soarta rămăşiţelor pământeşti ale lui Lenin? Văduva dorea să fie înhumat alături de mama lui, la Petrograd. Conducătorii partidului aveau însă nevoie de un Lenin „în carne şi oase”, care să îi impresioneze pe ţăranii ruşi prin caracterul lui nemuritor. Au hotărât să îl îmbălsămeze. A fost găsit un doctor care experimentase cu succes conservarea pe termen nelimitat a ţesuturilor vii, prin înlocuirea lichidului celular cu un compus chimic inventat de el. Substanţa avea calitatea de a nu se evapora în condiţii normale de temperatură şi umiditate, de a distruge mucegaiurile şi bacteriile şi de a bloca fermentaţia. Îmbălsămarea s-a încheiat spre sfârşitul lunii iulie 1924, după care corpul lui Lenin a fost expus într-un mausoleu din lemn. În 1930 construcţia iniţială avea să fie înlocuită cu un mausoleu din piatră, care a devenit obiectul unui adevărat cult de stat. Douăzeci şi doi de oameni de ştiinţă lucrau în laboratorul din incinta mausoleului, având grijă ca mumia să nu se descompună.

Bolşevicii, care cu cinci ani mai înainte ridiculizau zgomotos şi blasfemiator moaştele sfinţilor ortodocşi, denunţându-le ca falsuri, îşi creaseră acum propriile moaşte. Spre deosebire de sfinţii bisericii, ale căror rămăşiţe fuseseră înfăţişate de către comunişti ruşilor drept nişte biete grămezi de zdrenţe şi oase, noul zeu era alcătuit – pe măsura epocii de aur a ştiinţei – din alcool, glicerină şi formol.

Capitolul XVI. REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE

Revoluţia rusă din 1917 nu a constituit un eveniment punctual sau un proces liniar, ci o succesiune de acţiuni discontinue şi violente, mai mult sau mai puţin convergente, implicând actori cu obiective diverse şi într-o oarecare măsură contradictorii. Ea a debutat ca o revoltă a elementelor cele mai conservatoare din societatea rusă, nemulţumite de influenţa lui Rasputin la curte şi de proasta administrare a efortului de război. Din rândul conservatorilor, revolta s-a extins la păturile liberale, care atacau monarhia din considerentul că rămânerea ei la putere risca să provoace declanşarea unei revoluţii. Iniţial, atacurile împotriva ţarismului au fost motivate nu de epuizarea cauzată de război, aşa cum se afirmă îndeobşte, ci de dorinţa ca războiul să fie condus de o manieră mai eficientă. Altfel spus, regimul nu era contestat cu intenţia de a declanşa o revoluţie, ci cu scopul de a o evita. În februarie 1917, când garnizoana din Petrograd a refuzat să deschidă focul asupra civililor, generalii, în înţelegere cu politicienii din parlament, l-au convins pe Nicolae al II-lea să abdice, sperând să prevină astfel răspândirea revoltei în rândul trupelor de pe front. Abdicarea ţarului, sacrificiu menit să asigure victoria în război, avea să ducă însă la prăbuşirea statului rus.

Într-o primă etapă, nici nemulţumirile sociale şi nici agitaţia întreţinută de cercurile intelighenţiei radicale nu au jucat un rol decisiv în desfăşurarea evenimentelor. Din momentul în care autoritatea ţarului a dispărut, rolul acestor doi factori a devenit însă covârşitor. În prima parte a anului 1917, ţăranii au început să ocupe şi să îşi împartă