pământurile aflate în proprietate privată. Revolta s-a extins apoi în rândul trupelor de pe front – soldaţii dezertând în masă pentru a lua parte la distribuirea pământului, al muncitorimii, care a preluat controlul asupra fabricilor, şi în rândul minorităţilor naţionale, care aspirau la autodeterminare. Fiecare din aceste grupuri urmărea obiective proprii, dar în toamna anului 1917 efectul cumulat al contestărilor dirijate împotriva structurilor sociale şi economice ale statului a împins Rusia în anarhie.

Evenimentele din 1917 au demonstrat că Imperiul Rus, în ciuda întinderii sale teritoriale şi a statutului de mare putere pe care şi-l asuma, era în fapt o structură fragilă, artificială, construită nu pe o legătură organică între guvernanţi şi guvernaţi, ci pe mecanisme rigide de natură birocratică, poliţienească şi militară. Cei 150 de milioane de locuitori ai Rusiei nu erau uniţi nici de interese economice solide, nici de un sentiment al identităţii naţionale. Sutele de ani în care această ţară cu o economie predominant agrară fusese guvernată după principii autocratice au împiedicat formarea unor legături orizontale puternice. Statul imperial rus era o formă fără conţinut, realitate confirmată şi de opinia unuia dintre cei mai importanţi istorici şi oameni de stat ai Rusiei, Pavel Miliukov:

 

Caracterul deosebit al Revoluţiei ruse nu poate fi înţeles fără o aplecare atentă asupra trăsăturilor specifice pe care o întreagă evoluţie istorică le-a imprimat Rusiei. Din punctul meu de vedere, toate aceste trăsături converg într-una singură. Diferenţa fundamentală dintre structura socială a Rusiei şi cea a altor state civilizate constă într-o anume fragilitate, într-o lipsă de coeziune sau de consistenţă a elementelor care compun agregatul social. Această lipsă de soliditate poate fi observată în toate aspectele vieţii civilizate: în politică şi societate, la nivelul mentalităţilor şi al sentimentului naţional. Din punct de vedere politic, instituţiile statului rus funcţionau într-o completă izolare faţă de masele pe care le guvernau… Formate relativ recent, instituţiile de stat din Europa de Est au în mod inevitabil trăsături care le diferenţiază de cele din Occident. În Est, statul nu a fost rezultatul unei construcţii pornite din interior, al unui proces de evoluţie organică, ci a urmat un model împrumutat din afară.

 

Luând în considerare toate aceste elemente, devine limpede că teoria marxistă despre revoluţie ca expresie a nemulţumirilor sociale („de clasă”) nu rezistă. Astfel de nemulţumiri au existat desigur în Rusia, ca în oricare altă ţară, însă cauzele directe şi hotărâtoare ale prăbuşirii regimului şi ale tulburărilor care au urmat au fost de natură aproape exclusiv politică.

Era Revoluţia inevitabilă? Suntem în mod natural înclinaţi să considerăm că ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple, unii istorici încercând chiar să confere acestei credinţe primitive o justificare raţională bazată pe argumente pseudoştiinţifice. Astfel de încercări ar putea fi convingătoare doar cu condiţia ca autorii lor să poată prevedea viitorul la fel de corect pe cât pretind că pot „prevedea” trecutul. Parafrazând un cunoscut principiu juridic, s-ar putea spune că, psihologic vorbind, faptul că un eveniment s-a petrecut reprezintă nouăzeci la sută din confirmarea pe care i-o dă istoria. Edmund Burke a fost privit la vremea lui ca un nebun, pentru criticile la adresa Revoluţiei franceze: şaptezeci de ani mai târziu, spune Matthew Arnold, ideile lui Burke erau încă tratate drept „depăşite şi contrazise de istorie”, într-atât de înrădăcinată este credinţa în caracterul raţional, deci inevitabil, al evenimentelor istorice. Cu cât acestea sunt mai grandioase şi mai bogate în consecinţe, cu atât mai mult ne apar ca o expresie a unei ordini naturale, pe care numai nişte visători ar putea-o nega.

Ceea ce se poate afirma este că Revoluţia rusă era mai degrabă probabilă decât improbabilă, din câteva motive. Poate că cel mai important dintre ele a fost scăderea neîncetată a prestigiului monarhiei în ochii unor supuşi obişnuiţi să fie guvernaţi de o autoritate intangibilă şi care vedeau în această intangibilitate un criteriu al legitimităţii. După un veac şi jumătate de victorii militare şi expansionism, Rusia suferise din partea străinilor, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea şi până în 1917, un şir neîntrerupt de umilinţe: înfrângerea din războiul Crimeii, desfăşurat pe propriul teritoriu, pierderea cuceririlor din războiul împotriva turcilor în urma Congresului de la Berlin, dezastrul din războiul antijaponez şi lecţia primită de la armata germană în timpul primului război mondial. O asemenea serie de nenorociri ar fi distrus reputaţia oricărei guvernări. Pentru Rusia ele s-au dovedit fatale.

Situaţia regimului ţarist a fost agravată de apariţia în aceeaşi perioadă a mişcării revoluţionare, pe care guvernul nu a reuşit, în ciuda represiunii dure la care a recurs, să o înăbuşe. Concesiile şovăielnice făcute în 1905 în sensul împărţirii puterii cu societatea nu au mărit popularitatea ţarismului în rândurile opoziţiei şi nici nu i-au crescut prestigiul în ochii maselor populare, care nu înţelegeau cu niciun chip cum un adevărat suveran putea ceda în faţa unei instituţii guvernamentale. Principiul confucianist T’ien Ming, „îndreptăţirea Cerească”, în al cărui înţeles originar autoritatea conducătorului era legată de un comportament virtuos, putea fi interpretat în cazul Rusiei ca bazându-se pe recursul la forţă; un conducător slab, un „perdant”, încălca acest principiu. Judecarea conducătorilor Rusiei după criteriul moralităţii sau cel al popularităţii ar fi o eroare. Important în cazul lor era faptul că inspirau spaimă în egală măsură prietenilor şi duşmanilor – aşa cum indică, de pildă, cognomen-ul lui Ivan al IV-lea: „cel Groaznic”. Nicolae al II-lea a căzut nu pentru că era detestat, ci pentru că era dispreţuit.

Un alt factor favorizant în declanşarea Revoluţiei l-a reprezentat mentalitatea ţărănimii ruse, clasă care nu fusese niciodată integrată în structurile politice. Ţăranii alcătuiau aproape 80 la sută din populaţia Rusiei şi, cu toate că nu aveau niciun cuvânt de spus în treburile ţării, reprezentau, ca factor pasiv, un obstacol în faţa schimbărilor şi în acelaşi timp o ameninţare permanentă la adresa stătu quoului, fiind deci un element cu potenţial perturbator extrem de ridicat. Avem adesea ocazia să auzim spunându-se că sub vechiul regim ţăranii erau „oprimaţi”, dar nu e deloc clar cine anume îi oprima. În preajma Revoluţiei, ţărănimea se bucura deja de drepturi civile şi juridice depline; în