Marcus Agrippa[6], un om de o mare forță sufletească și care, dintre toți cei pe care Războaiele Civile i-au făcut vestiți și puternici, a fost un norocos în viaţa publică, avea obiceiul să spună că el datorează mult maximei: „Prin unire lucrurile mici cresc, prin dezbinare și cele mari se risipesc”[7]. Datorită acestei maxime zicea el că a devenit un frate și un prieten foarte bun. Dacă maximele de acest fel, puse la inimă, formează un om, de ce n-ar avea aceeași putere acea parte a filozofiei care constă din asemenea maxime? O parte a virtuții constă în învățătură și o parte în aplicare: se cuvine să înveți și, în același timp, să întărești prin fapte ce ai învățat. Dacă este așa, sunt de folos nu numai principiile filozofiei, dar și preceptele care, asemenea unui edict, strunesc pornirile noastre și le ţin în lanț.

„Filozofia, zice Ariston, se împarte în cunoaștere și atitudine sufletească. Cel care o învață și știe ce trebuie să facă și ce nu nu este încă înțelept, dacă sufletul lui nu s-a transformat prin ceea ce a învățat. Această a treia parte, preceptele, ține de amândouă: și de principii, și de starea sufletească. Prin urmare, ea este de prisos în împlinirea virtuții, de vreme ce primele două sunt de ajuns.” Atunci, în chipul acesta și consolarea e de prisos, căci și ea ține de amândouă, și îndemnul, și convingerea, și însăși argumentarea, căci și aceasta pornește dintr-o stare de suflet cumpănită și sănătoasă. Dar oricât provin acestea dintr-o foarte bună stare sufletească, o foarte bună stare sufletească rezultă din ele: le creează și-n același timp este creată de ele.

În sfârșit, starea despre care vorbește este aceea a unui om desăvârșit, care a atins culmea fericirii omenești. La aceasta însă se ajunge târziu. Între timp, celui nedesăvârșit, dar care se îndreaptă spre perfecțiune, trebuie să i se arate calea în acțiunile pe care va trebui să le săvârșească. Pe aceasta i-o va arăta, poate chiar și fără povață, înțelepciunea singură, dacă a desăvârșit sufletul până într-atâta, încât acela nu se poate mișca decât pe drumul cel drept. Pentru spiritele mai slabe însă e nevoie de o călăuză care să le spună: „fugi de asta, fă asta”.

Pe lângă aceasta, dacă el așteaptă timpul când va ști singur ce este mai bine de făcut, între timp va rătăci și, rătăcind, va fi împiedicat să ajungă acolo unde ar putea fi mulțumit de sine. Prin urmare, în timpul în care începe să poată a se conduce, el trebuie să fie condus. Copiii învață după un model: li se țin degetele și le sunt purtate de o mână străină pe literele model; apoi li se cere să imite ceea ce văd și să-și corecteze după ele scrisul. Tot astfel și sufletul nostru: în timp ce este format după un model, este ajutat.

Iată argumentele prin care se dovedește că această parte a filozofiei nu este de prisos. Se pune apoi întrebarea dacă aceasta singură este suficientă să formeze pe înțelept. Pentru această discuție ne vom rezerva o zi anume. Între timp, lăsând la o parte argumentele, nu este oare evident că avem nevoie de un fel de consilier care să ne dea învățături contrare învățăturilor mulțimii? Nu e glas care să ajungă la urechile noastre fără să ne facă rău: ne fac rău cei care ne doresc binele, precum ne fac rău cei care ne blestemă, căci blestemul acestora ne sortește temeri false, iar iubirea acelora, dorindu-ne binele, ne învață la rău, căci ne împinge spre dobândirea unor bunuri depărtate, nesigure și amăgitoare, când noi ne putem crea fericirea acasă la noi. Nu putem, repet, să mergem pe drumul cel drept: părinții și sclavii ne târăsc la rele. Nimeni nu greșește numai pentru dânsul, ci își răspândește nebunia asupra celor din jurul lui și, la rându-i, o primește pe-a acelora. De aceea, la fiecare om în parte găsești păcatele unui popor întreg, fiindcă cine le răspândește este mulțimea. În timp ce unul strică pe altul, se strică și el: mai întâi învață el cele rele, apoi învață pe alții; rezultatul este o imensă stricăciune, fiindcă se îngrămădește asupra unui singur om ceea ce poate fi mai rău la fiecare în parte. Prin urmare, trebuie să avem un paznic care să ne tragă tot timpul de urechi, să alunge vorbele deșarte și, când toată lumea ne laudă, să strige împotrivă.

Căci greșești dacă crezi că viciile se nasc odată cu noi: ele au venit mai târziu, le-am adoptat. Așadar, părerile care răsună în jurul nostru să fie îndepărtate prin povețe neîntrerupte. Natura nu ne-a făcut aplecați spre vreun viciu: ea ne-a născut teferi și liberi. Nu a pus la vedere nimic din ce-ar fi putut trezi lăcomia noastră. Aurul și argintul le-a pus sub picioarele noastre. Ne-a pus să călcăm și să izbim cu piciorul metalele pentru care suntem călcați în picioare și izbiți. Ea ne-a înălțat privirile către cer și a voit să privim cu admirație tot ce crease măreț și minunat: răsăritul și apusul soarelui; cursul neîntrerupt al universului fără odihnă, care ziua ne descoperă cele pământești și noaptea cele cerești; mersul stelelor, încet, dacă-l compari cu universul, foarte repede, dacă te gândești ce spații mari înconjoară cu o iuțeală nicicând întreruptă; eclipsele de soare și de lună, care-și fac umbră rând pe rând și alte lucruri vrednice de mirare, fie că se urmează o noimă, fie că se ivesc aduse de cauze neașteptate, ca dârele de foc în timpul nopții, străfulgerările pe cerul care se deschide fără niciun fel de bubuit sau zgomot, coloanele și grinzile de foc și felurite chipuri de flăcări.

Pe acestea le-a pus ea să se rotească deasupra noastră. Aurul însă și argintul și fierul, care nu-și găsește o clipă odihna de răul lor, pe acestea le-a ascuns, ca și