cum ar fi fost primejdios să ni le dea pe seamă. Noi suntem cei care le-am scos la lumină, ca să avem de ce ne încăiera; noi am dezgropat și pricinile distrugerii noastre și uneltele ei, scormonind măruntaiele pământului; noi am dat nenorocirile noastre pe mâna sorții și nu ne-am rușinat să înălțăm la cel mai mare rang ceea ce zăcuse în fundul pământului. Vrei să știi cât de amăgitoare este sclipirea care ți-a luat ochii? Nimic nu-i mai urât, mai întunecat ca aceste metale, atâta timp cât stau cufundate și acoperite de noroiul lor. Și cum să nu fie, când ele se extrag din întunericul unor galerii fără sfârșit? Nimic nu-i mai dezgustător ca acestea, atâta vreme cât se curăță și se spală de glod. Privește în sfârșit pe băieșii prin mâinile cărora se curăță acest soi de pământ sterp și netrebnic și vei vedea de câtă funingine se mânjesc. Dar aceste metale mânjesc și mai mult sufletele decât trupurile și mai multă murdărie afli la posesorul lor decât la lucrător.

Prin urmare este necesar să fii povățuit, să ai un sfetnic al înțelepciunii și în huietul și zarva imensă a rătăcirilor să auzi în sfârșit un glas. Care va fi acest glas? Va fi probabil acela care, atunci când atâtea strigăte ale ambiției te asurzesc, îți va șopti vorbele înțelepte, spunându-ți: „N-ai de ce invidia pe aceștia pe care mulțimea îi numește oameni mari și fericiți; n-ai de ce-ți zdruncina așezarea spiritului tău echilibrat și sănătatea lui de dragul aplauzelor; n-ai de ce să-ți fie silă de liniștea ta, când vezi pe cutare înconjurat de lictori și îmbrăcat în purpură; n-ai de ce socoti mai fericit pe cel din calea căruia lumea-i dată la o parte, decât pe tine pe care lictorul te dă la o parte de pe potecă”. Dacă vrei să-ți arăți puterea, o putere folositoare ție și neapăsătoare pentru nimeni dă la o parte viciile. Se găsesc mulți care să dea foc orașelor, să dărâme întărituri de secole, neclintite timp de câteva generații, să ridice parapete cât cetățuile de înalte și să izbească cu berbecii și cu alte mașini ziduri ridicate până la înălțimi uimitoare.

Sunt mulți cei care pot să mâne de la spate trupele, să se țină pe urmele dușmanului care fuge, să ajungă până la marea cea mare stropiți de sângele unor întregi popoare, dar și aceștia, ca să învingă duşmanul, au fost învinși de lăcomie. Nimeni nu le-a putut sta în cale, dar nici ei n-au rezistat ambiției și cruzimii: când păreau că mână pe alții, erau mânați. Ceea ce-l mâna pe nefericitul Alexandru[8] și-l împingea spre locuri necunoscute era furia de a pustii ținuturi străine. Sănătos este, crezi tu, acela care începe cu zdrobirea Greciei în care-și făcuse educația? Care răpește ce-i mai de preț fiecăruia: Spartei îi ordonă ascultare, Atenei tăcere? Care, nemulțumit cu ruinarea atâtor cetăți, pe care Filip le învinsese sau le cumpărase, culcă la pământ mereu altele și-n alte locuri și încinge cu război tot pământul? A cărui cruzime nu se oprește nicăieri biruită de oboseală, ca și a fiarelor turbate care sfâșie mai mult decât le cere foamea? Iată-l vârând într-unul singur atâtea regate; greci și perși se tem acum de un singur om; chiar și națiuni necotropite de Darius[9] primesc jugul. El totuși trece dincolo de ocean și de țara soarelui-răsare, se mânie că-și mărginește victoria la locurile călcate de Hercule și Bacchus, e gata să atace natura. Nu vrea să înainteze, dar nu poate sta locului, ca și bolovanii porniți la vale, care nu se opresc până la capăt. Nici pe Cn. Pompeius[10] nu-l îndemna la războaiele din afară sau la cele interne virtutea sau rațiunea. Acum pornea în Hispania în luptă cu Sertorius[11], acum la stârpirea piraților și la curățirea mărilor. Acestea erau pretexte pentru prelungirea puterii. Ce oare l-a împins în Africa, în ținuturile de miază-noapte, împotriva lui Mitridate, în Armenia și-n toate colțurile Asiei? De bună seamă, nesfârșita poftă de înălțare, în vreme ce numai lui i se părea că nu-i destul de mare.

Pe Caesar ce l-a împins la pieirea lui și totodată a republicii? Gloria, ambiția și lipsa oricărei măsuri în înălțarea deasupra celorlalți. N-a putut răbda un singur ins mai presus de el, în timp ce republica suporta doi deasupra ei.

Crezi oare că C. Marius[12], odată ajuns consul (căci a dobândi un singur consulat; pe celelalte le-a răpit), atunci când măcelărea pe teutoni și pe cimbri, atunci când urmărea pe Iugurtha prin pustiurile Africii, înfrunta atâtea pericole din îndemnul virtuții? Marius conducea armatele, dar pe Marius îl ducea ambiția.

În vreme ce aceștia năruiau totul, se năruiau singuri. Erau ca niște șuvoaie care rostogolesc tot ce smulg, dar și ele sunt mai întâi învolburate și năvălesc cu o forţă mai năprasnică, fiindcă n-au un curs regulat; după ce fac rău multora, forța pustiitoare cu care au pricinuit rău altora le ajunge și pe ele. Să nu crezi că ajunge cineva fericit din nefericirea altuia.

Toate aceste exemple, care ni se vâră în ochi și cu care ni se împuiază urechile, să le luăm la deșirat de-a fir-a-păr. Să ne golim sufletul plin de vorbe proaste și în locul câștigat să aducem virtutea, ca să stârpească minciuna și vorbele măgulitoare ce ascund adevărul, ca să ne despartă de gloată, în care prea mult ne încredem, ca să ne reîntoarcă la ideile sănătoase. Căci înțelepciune înseamnă a te întoarce la starea naturală și a ajunge din nou acolo de unde rătăcirea obștească te-a alungat. Sănătatea în mare măsură stă în a fi părăsit pe propovăduitorii nebuniei și a te depărta de gloata asta de oameni care se strică unii pe alții. Ca să vezi cât de adevărat este acest lucru, observă că cineva trăiește cu totul altfel pentru public decât pentru sine. Singurătatea nu este prin ea însăși o școală a inocenței și