viața de la țară nu te învață ce-i cumpătarea, dar atunci când nu există martori și spectatori, viciile se potolesc: fala lor e să fie arătate cu degetul şi privite cu mirare. Cine îmbracă o purpură pe care n-are cui s-o arate? Cine mănâncă singur cu tacâmuri de aur? Cine, tolănit la umbra unui copac, la țară, își desfășoară singur pompa luxului său? Nimeni nu se ferchezuiește de dragul ochilor lui sau a câtorva intimi numai, ci-și desfășoară alaiul viciilor în măsura în care lumea îl privește. Așa este: excitantul la toate astea de care ne înnebunim este cel care ne admiră și este părtaș cu noi. Vom izbuti să nu mai avem pofte, dacă vom izbuti să nu ne mai arătăm lumii. Ambiția, desfrâul și violența doresc scena. Le vei vindeca, dacă le vei pune în umbră.

Prin urmare, dacă am fost azvârliți în freamătul orașelor, să avem cel puțin alături de noi un sfătuitor care să laude pe cel îndestulat cu puțin, care-și măsoară averea după nevoi, împotriva acelora ce proslăvesc imensele moșii. În contra celor ce slăvesc vaza și puterea, el să prețuiască răgazul închinat literelor și sufletul reîntors din afară spre ale sale. Să ni-i arate pe cei fericiți după spusa lumii, pe cei care tremură în jilțul lor înconjurat de ură, pe cei ce stau încremeniți, având despre ei cu totul altă părere decât au alții despre dânșii. Căci ceea ce altora li se pare culme, pentru ei este prăpastie. De aceea, ori de câte ori își aruncă privirile în genunea măririi lor, stau pieriți și se cutremură, căci se gândesc la feluritele căderi, mai lunecoase de la înălțime. Atunci poftele li se sperie și mărirea lor, care-i face o povară pentru alții, devine și mai apăsătoare pentru ei. Atunci laudă tihna cea dulce, fără de stăpân, nu-și mai pot suferi strălucirea și caută să scape de starea lor înfloritoare. Să-i vezi atunci cum mai filozofează de frică și ce sănătoase li-s gândurile, când mărirea li se clatină. Căci ca și cum lucrurile acestea, starea înfloritoare și dreapta judecată ar fi opuse între ele, în nenorocire suntem mai înțelepți: succesul ne ia mințile. Cu bine.

 

1) V. scrisoarea a LXXXIX-a.

2) P. Vatinius, tribun al poporului, partizan al lui Caesar și locotenent al lui în Gallia, învinse la alegerile de pretor (anul 53) pe Cato și fu numit consul în anul 46. Asupra numelui său apăsa faima de demagog și de om necinstit. A fost acuzat de corupere a alegătorilor de către L. Licinius Calvus și apărat de Cicero la dorința lui Caesar.

3) Cato Cenzorul folosea sentințe lapidare, care izbeau prin concentrare și putere de expresie.

4) Primul vers este citat din Publilius Syrus, Mimi 250; al doilea din Vergiliu, Eneida X, 284 (trad. G. Coşbuc); al treilea, probabil, tot din Mimi.

5) Aluzie la personajul care dă numele dialogului lui Platon.

6) V. scrisoarea a XXI-a.

7) Citind vorbele pe care Sallustius în De bello Iugurthino 10 le atribuie lui Micipsa, regele Numidiei, care, pe patul morții, cerea lui Iugurtha, nepotul său, să trăiască în armonie cu Adherbal și Hiempsal, fiii săi.

8) Este vorba de Alexandru cel Mare, fiul lui Filip II.

9) Darius III, regele perşilor, înfrânt de Alexandru.

10) Avea numai 23 de ani când luă parte la luptele împotriva partizanilor lui Marius, astfel încât, deși nu era învestit cu vreo magistratură, obţinu triumful. După moartea lui Sylla, luptă împotriva lui Lepidus în Italia și a lui Sertorius în Hispania. În anul 70 î.Cr. fu consul împreună cu Crassus. În anul 67 curăți mările de pirați și în 66 începu războiul contra lui Mitridate. Întors la Roma, formă în 60 triumviratul împreună cu Caesar și Crassus. În conflictul cu Caesar fu învins la Pharsalus și la debarcarea în Egipt fu ucis.

11) Q. Sertorius, partizan al lui Marius și bun comandant de oști, care, când Sylla deveni atotputernic, fugi în Hispania și rezistă acolo mult timp, până când fu ucis de Perperna.

12) Vestitul general și luptător împotriva oligarhiei; a fost de șapte ori consul.

95. Utilitatea principiilor generale

 

Îmi ceri să mă achit pe loc de ceea ce spuneam că trebuie să amân pentru o dată anume și să-ți scriu dacă „această parte a filozofiei pe care grecii o numesc parenetică și căreia noi îi zicem îndrumătoare este suficientă spre a forma singură pe înțelept”. Știu bine că, dacă aş zice că nu, tu ai fi mai bucuros. Cu atât mai mult îți stau la dispoziție; n-am să las să piară zicala populară: „Nu mai tot cere ceea ce n-ai vrea să capeți”. Într-adevăr, uneori noi cerem cu insistență ceea ce, dacă cineva ne-ar oferi, am refuza. Fie că aceasta este neseriozitate, fie că e slugărnicie, s-o pedepsim prin ușurința cu care împlinim rugămintea. Vrem să părem că am dori multe; dar nu le vrem. Un autor îți vine cu o istorie voluminoasă, scrisă foarte mărunt, foarte strâns înfășurată, și, după ce-ți citește o mare parte dintr-însa, zice: „Dacă doriți, mă voi opri aci”. „Continuă, continuă!” strigă cei care ar dori ca omul să amuțească pe loc. Adesea, una voim și alta zicem că dorim, iar adevărul nici zeilor nu-l spunem, dar zeii sau nu ne-ascultă, sau ne compătimesc.

Din partea mea, îmi voi pretinde drepturile și, lăsând la o parte mila, am să te potcovesc cu o scrisoare lungă-lungă pe care, dac-ai s-o citești în silă, spune-ți: „Eu mi-am făcut-o”, și numără-te la rând cu cei pe care o soție, luată după multă curte, îi torturează, la rând cu cei pe care averile strânse cu multă sudoare îi chinuiesc, cu cei pe care onorurile vânate cu destulă abilitate și strădanie îi muncesc, în sfârșit, la rând cu cei care au ce au căutat.

Dar terminând cu introducerea, să intru în subiect: „Viaţa fericită, zic unii,