stă în fapte frumoase. La fapte frumoase te duc preceptele; prin urmare preceptele sunt de ajuns pentru viața fericită.” Nu totdeauna preceptele duc la fapte frumoase, ci numai când este o fire ascultătoare; dacă părerile greșite țin sub stăpânirea lor sufletul, uneori degeaba le folosești. Apoi, chiar dacă oamenii fac fapte frumoase, nu știm că sunt frumoase, căci nu poate cineva, decât dacă a fost de la început format și a pătruns totul, să împlinească toate regulile, adică să știe când se cuvine să acționeze, în ce măsură, cu cine, cum și de ce. El nu se poate strădui din tot sufletul spre faptele frumoase, ba nici măcar în mod constant sau cu voioșie, ci privește uneori înapoi, șovăie.

„Dacă o faptă frumoasă – se afirmă – rezultă din precepte, atunci preceptele sunt de ajuns pentru realizarea vieții fericite. Prima afirmație e adevărată; prin urmare și a doua.” La aceasta vom răspunde că faptele frumoase se realizează și prin precepte, dar nu numai prin precepte. „Dacă alte arte, se zice, se mulțumesc cu precepte, atunci și înțelepciunea se va mulțumi, căci ea este, de asemenea, o artă: arta vieții. Pe cârmaciul de corabie îl formează cel care-l povățuiește: «Mișcă astfel cârma, coboară astfel pânzele, folosește-te astfel de vântul prielnic, rezistă astfel celui potrivnic, utilizează astfel vântul nesigur, care suflă în toate direcțiile». Pe alți meșteri, de asemenea, povețele îi formează; prin urmare și-n această artă de a trăi maeștrii vor avea aceeași putere.” Toate aceste arte se referă la mijloacele de viață, nu la viață în totalitatea ei. De aceea pe ele le stăpânesc multe pricini din afară și le împiedică: speranța, pofta, temerea. Aceasta însă, al cărei scop este arta de a trăi, nu poate fi de nimic oprită să se exercite. Ea sfarmă orice piedici și înfruntă orice obstacole. Vrei să știi cât e de mare diferența dintre celelalte arte și aceasta? Într-acelea este mai scuzabil să greșești cu bună-știință decât din întâmplare; aici vina cea mai mare este să greșești cu intenție. Iată ce vreau să spun: un grămătic nu se va rușina de un solecism, dacă l-a făcut cu bună-știință; dacă însă l-a făcut fără să știe, va roși. Un medic care nu înțelege că bolnavul e pe ducă este mai vinovat, în ceea ce privește arta lui, decât dacă se face că nu înțelege. Dimpotrivă, în această artă de a trăi greșeala cea mai ruşinoasă e cea de bunăvoie.

Adaugă acum că și artele, cele mai multe, iar cele liberale cu atât mai mult, își au nu numai preceptele, dar și principiile lor, de exemplu, medicina; de aceea una este școala lui Hipocrate[1], alta a lui Asclepiades[2], alta a lui Themison[3]. Pe de altă parte, nu există artă contemplativă care să n-aibă principiile ei, pe care grecii le numesc dógmata și pe care noi le numim când decreta, când scita, când placita, așa cum ai să găsești în geometrie și astronomie. Filozofia însă este contemplativă și activă: privește și totodată acționează. Căci greșești dacă socoți că ea îți propune numai scopuri pământeşti; aspirațiile ei sunt mai înalte. „Cercetez lumea întreagă, zice ea, și nu mă mărginesc la această viață muritoare, mulțumindu-mă doar să vă dau sfaturi și să vă abat de la rele. Mă cheamă lucruri mari, care vă depășesc, cum spune Lucrețiu:

«Iată-ncerca-voi să-ți spun ce ființă au zeii și cerul, Până-n adâncuri scrutând, arăta-voi a lumii principii,

Cum prin acestea natura creează, mărește, hrănește,

Iarăși la ele-ntorcând tot ce cade ca pradă pieirii»”[4].

Urmează deci că, fiind contemplativă, filozofia are principiile ei și, mai departe, că nimeni nu va putea să pornească cum se cuvine la acțiune afară de acela care va fi în posesia teoriei, cu ajutorul căreia va putea îndeplini regulile îndatoririlor în orice împrejurare. Aceste reguli nu pot fi observate de cineva care primește precepte pentru un anume caz, și nu pentru toate. Sfaturile care se dau pentru cazuri particulare sunt fără putere și, ca să zic așa, fără rădăcini. Principiile sunt acelea care ne întăresc, ne apără siguranța și liniștea, cuprind toată viața și totodată întreaga natură. Deosebirea dintre principiile filozofiei și precepte este aceea dintre elemente și corpuri: acestea depind de cele dintâi, care sunt cauzele acestor corpuri și a tot ce există.

„Filozofia de altădată – se spune – nu făcea decât să-ți arate ce să faci și ce nu, și pe atunci oamenii erau cu mult mai buni: după ce apărură învățații, oamenii buni au dispărut. Acea virtute simplă și clară s-a transformat într-o știință încâlcită și subtilă și noi suntem învățați să discutăm, nu să trăim.” A existat, fără îndoială, așa cum ziceți voi, acea veche filozofie, tot pe atât de rudimentară la începuturile ei ca și celelalte arte, a căror subtilitate a crescut pe măsura dezvoltării lor. Dar nici nu era nevoie de leacuri mai deosebite: ticăloşia nu-și înălțase până într-atât capul și nici nu se răspândise atât. Viciile simple se puteau combate cu leacuri simple. Acum, cu cât mai aprige sunt atacurile, cu atât mijloacele noastre de apărare trebuie să fie mai complicate.

Pe vremuri, medicina consta în cunoașterea câtorva buruieni, prin care se oprea scurgerea sângelui și se închidea o rană. Puțin câte puțin ea ajunse până la această varietate complicată. Și nu-i de mirare că ea avea mai puțin de lucru, căci trupurile oamenilor erau încă tari și vânjoase, iar hrana le era ușoară, nealterată de artificii și plăcere. După ce însă ei începură să caute o mâncare care să le ațâțe, nu să le potolească foamea și după ce descoperiră mii de mirodenii cu care să-și zgândăre poftele lacome, ceea ce le fusese hrană, atâta timp cât o doreau, le deveni povară, acum când erau ghiftuiți. De aici paloarea și tremuratul membrelor, îngreuiate de vin, şi slăbiciunea produsă de indigestii, mai jalnică decât cea cauzată de foame. De aici picioarele nesigure ale celor ce se poticnesc și o șovăială de