parcă omul ar fi mereu beat. De aici hidropizie întinsă pe tot corpul și pântecele căzut, fiindcă s-a obişnuit să înghită mai mult decât poate. De aici revărsarea fierii vinete, fața fără culoare, otrăvirea cu cele ce putrezesc înăuntrul omului, degetele zgârcite din cauza articulațiilor înțepenite, încremenirea fără simțire sau bâțâiala trupului care tremură fără contenire. Ce să mai vorbesc despre amețeli, de durerile de ochi și de urechi, de chinurile durerilor de cap și de căile de evacuare roase de ulcere? Pe lângă asta nenumăratele feluri de febră: unele lovindu-te dintr-odată, altele care se insinuează printr-un rău subtil, altele venind cu tremurături și zgâlțâind strașnic trupul. Ce să mai amintesc alte nenumărate boli, pedepse ale desfrâului?

Cei care nu se lăfăiau în huzur, cei care singuri își porunceau și singuri se serveau erau feriți de asemenea suferințe. Își întăreau trupul la treabă și, muncind cu-adevărat, osteniți de alergare, de urmărirea vânatului sau de răsturnatul brazdelor, îi aștepta apoi o mâncare, care n-ar fi putut plăcea decât unor oameni înfometați. De aceea nu era nevoie de atât de multe unelte medicale, de atâtea fiare și de atâtea cutii. Boala era naturală, pricinile ei fiind naturale; mesele numeroase au creat boli numeroase. Observă câte lucruri care vor trece printr-un singur gâtlej amestecă huzurul, acest flagel pustiitor al pământurilor și al mării. Este firesc ca lucruri atât de felurite să nu se potrivească și, odată înghițite, cum n-au nimic comun unele cu altele, să fie rău mistuite. Și atunci nu e de mirare că o boală provenită din mâncăruri ce se resping este capricioasă și curioasă și că mâncărurile provenite din elemente contrare prin natura lor, puse laolaltă, nu se digeră. De aceea atâtea feluri de boli, câte feluri de viață.

Cel mai vestit dintre medici[5] și creatorul acestei științe spunea despre femei că lor nu le cade părul și că nu suferă de picioare. Acum însă le cade părul și sunt și ele bolnave de picioare. Nu s-a schimbat natura femeii, ci felul ei de viață egalând în desfrânare pe bărbați, i-au egalat și în metehnele lor trupești. Pierd la fel nopțile, beau la fel, se iau la întrecere cu bărbații și la lupte și la beție, varsă la fel ceea ce înghit în silă, măsoară cât beau prin cât varsă, rod dintr-un bulgăre de zăpadă, ca să-și potolească arsurile stomacului. În desfrâu încaltea întrec și pe bărbați. Sortite să primească, au inventat – bătu-le-ar zeii și zeiţele – acest fel pervers de nerușinare: se urcă pe bărbați. Ce-i de mirare atunci că cel mai mare dintre medici și cel mai bun cunoscător al naturii este dat de minciună, deoarece atâtea femei suferă de picioare și chelesc? Și-au pierdut prin viciile lor avantajele sexului și, fiindcă s-au despuiat de firea lor femeiască, sunt osândite la bolile bărbaților.

Doctorii cei vechi nu știau să prescrie o alimentație mai deasă și nici să susțină pulsul scăzut prin vin, nu știau să ia sânge și să ușureze o suferință lungă prin băi și transpirație, nu știau să lege un picior de un braț și astfel să împingă spre extremitățile membrelor energia latentă și aflată în partea de mijloc. Nu era nevoie să caute multe feluri de leacuri, fiindcă felurile primejdiilor erau foarte puține. Acum însă cât de mult au progresat bolile! Acestea sunt dobânzile pe care le plătim pentru plăcerile dorite fără măsură și fără de lege.

Numără bucătarii: nu te vei mai mira că bolile sunt nenumărate. Toate studiile lâncezesc și cei care se ocupă cu artele liberale șed la mese în niște unghere părăsite, fără niciun fel de public. În școlile retorilor și filozofilor domnește pustiul. Ce populate sunt în schimb bucătăriile! Cât de mult tineret se îmbulzește în jurul cuptoarelor moştenitorilor veseli! Trec peste duiumul de sclavi nefericiți, pe care, după sfârșitul ospețelor, îi așteaptă pângăririle celelalte, ale iatacului. Trec peste cetele de eunuci, rânduiți pe națiuni și culori, ca toți să aibă aceeași netezime, aceeași lungime a pufului din barbă, același fel de păr, pentru ca vreunul cu părul mai țepos să nu se amestece printre cei cu părul ondulat. Trec peste ceata pitarilor și a celorlalți servitori, care, la un semnal, aleargă în toate părțile, ca să aducă cina. Zei buni, pe câți oameni îi munceşte un singur pântece!

Ce oare? Crezi că acele ciuperci, otravă delicioasă, nu lucrează într-ascuns, chiar dacă nu-și arată imediat efectul? Acea zăpadă în miezul verii nu crezi că face ficatul ca piatra? Acele scoici, carne stătută, îngrășată cu nămol, nu crezi că-ți dau un fel de greutate mâloasă? Saramura aceea străină, sosul acela făcut din cei mai răi pești, nu crezi că-ți arde cu otrava ei sărată măruntaiele? Acele putreziciuni, care numai că nu-s vârâte direct de pe foc în gură, crezi că se sting fără urmări de-abia în stomacul nostru? Ce râgâieli urâte și cât de dezgustătoare! Ce silă de ei la cei ce duhnesc a vin dospit! Cele înghițite de ei putrezesc – să știe –, nu se mistuie! Îmi amintesc că se vorbea cândva despre o celebră tipsie pe care un chefliu care-şi grăbea sfârșitul adunase atâtea bunătăți, câte ar fi putut consuma o zi întreagă niște oameni la o petrecere: scoici, moluște, stridii gata dezghiocate în partea pe unde se mănâncă ieșeau în relief printre aricii de mare, totul așternut pe un pat de roșioară fără niciun os. Nu ne mai plac mâncărurile una câte una: punem la un loc toate aromele. Facem la masă ceea ce ar trebui să se întâmple în stomac: aștept acum să mi se aducă bucatele mestecate. Oare aceasta nu este cu mult mai puțin lucru decât să mi se scoată carapacele și oasele, iar bucătarul să facă treaba dinților? „E greu să te desfătezi cu picătura: să fie pus totul la un loc și toate să dea un singur gust. De ce să întind mâna spre fiecare fel de mâncare? Să vină mai multe deodată, să se unească și să se contopească conținutul mai multor tablale. Mai întâi