de toate, cei care zic că noi căutăm fală și glorie dintr-asta să afle că o facem nu din ostentație, ci pentru a ne achita conștiința: tot ce de obicei se separă să fie pus laolaltă, împărtășindu-se de aceleași drepturi. Dispară orice deosebire! Stridii, arici-de-mare, moluște: să fie amestecate și servite laolaltă!” Mâncarea celor ce varsă n-ar putea fi mai amestecată. Așa cum aceste mâncăruri sunt pe dos, tot așa dintr-însele se nasc nu boli anumite, ci boli inexplicabile, curioase, cu forme diferite, față de care și medicina a început să se înarmeze cu multe leacuri, cu multe măsuri.

La fel și cu filozofia. Altădată, când avea de-a face cu oameni care aveau vicii mai mici, remediabile printr-o îngrijire ușoară, ea era mai simplă. Față de o răsturnare de moravuri așa de mare, trebuie să încercăm toate mijloacele. Și dacă molima asta s-ar tămădui astfel până la urmă! Ne-am ieșit din minți, nu numai câte unul în parte, ci toți laolaltă. Omuciderile și crimele răzleţe le pedepsim, despre războaie și despre crima glorioasă a nimicirii unor neamuri spunem ceva? Lăcomia noastră, cruzimea noastră nu mai cunosc măsura. Atâta vreme cât se săvârșesc pe furiș și de unul singur sunt mai puțin vătămătoare și mai puțin monstruoase. Noi însă practicăm fărădelegile după hotărâri de-ale senatului și după plebiscite, și tot ce e interzis particularului se ordonă cetățeanului. Ceea ce cineva ar ispăși cu capul, dacă ar făptui-o în ascuns, fiindcă o face în manta militară merită laudă. Omul, ființa cea mai blândă, nu se rușinează să se bucure de sângele altuia, să poarte războaie și să le lase și copiilor lui să le poarte, când până și necuvântătoarele și sălbăticiunile se învoiesc între ele.

Față de o nebunie atât de puternică și de larg răspândită, filozofia a devenit mai activă și și-a sporit puterile pe măsură ce și le-a sporit și adversarul împotriva căruia avea de luptat. Era ușor să dojenească pe cei care se dedau la un pahar mai mult, sau doreau o mâncare mai aleasă; n-avea nevoie de mare sforțare ca să readucă la cumpătare un suflet ce se abătuse puțintel. „Trebuie-acuma sprintene mâini și o artă măiastră.”[6] Din orice se caută o plăcere. Niciun viciu nu se mărginește la sine: desfrânarea alunecă în lăcomie. Uitarea virtuții a invadat totul. Nu există ticăloșie, dacă prețul e ademenitor. Omul, lucru sfânt pentru semenul lui, este acum ucis din glumă și distracție, și ființa care era o nelegiuire să fie învățată a provoca sau a primi lovituri este acum expusă goală și neînarmată: dacă poți privi cum moare un om, spectacolul este satisfăcător.

În această stricăciune a moravurilor este, prin urmare, nevoie de ceva mai puternic decât de obicei, care să izbească viciile învechite: trebuie să ne folosim de principii, pentru a se smulge din rădăcini ideile greșite ce au fost primite. Dacă la acestea vom adăuga precepte, consolări, îndemnuri, ele vor putea folosi; singure însă nu sunt eficace.

Dacă vrem să avem oameni strâns legați de noi și dacă vrem să-i smulgem stricăciunii de care sunt stăpâniți, să învețe ce este aceea răul și ce este binele. Să știe că toate, în afară de virtute, își schimbă numele: acum sunt rele, acum sunt bune. Așa precum ceea ce leagă mai întâi pe soldați de ostăşie este jurământul de credință, devotamentul față de drapel și oroarea de trădare, căci, după ce depun jurământul, ușor li se pot cere și ordona celelalte, tot astfel celor pe care vrei să-i îndrumi spre viața fericită trebuie să le dai o temelie, făcându-i să se pătrundă de virtute. Să capete un fel de superstiție pentru ea, s-o îndrăgească, să dorească a trăi cu dânsa, să refuze a trăi fără dânsa.

„Cum așa? N-au existat oameni cinstiți și fără cine știe ce învățătură, și n-au ajuns la frumoase rezultate, ascultând numai de povete?” Recunosc, dar aceștia au avut o fire fericit înzestrată, care prindea din fugă tot ce era bun. Precum zeii nemuritori n-au învățat despre niciun fel de virtute, de vreme ce s-au născut cu toate și a fi bun este ceva al naturii lor, tot astfel unii dintre oameni, înzestrați cu o fire deosebită, ajung fără multă învățătură la ceea ce de obicei se învață de la altul și prind, de îndată ce aud, tot ce-i frumos. De aici, acele firi atât de însetate de virtute, sau producând-o de la sine, pe când celor tâmpe și obtuze sau stăpânite de deprinderi urâte trebuie să le freci multă vreme rugina de pe suflet.

De altminteri, așa precum cel care transmite principiile filozofiei mai repede va duce spre desăvârșire pe cei înclinați spre bine, tot astfel el va ajuta mai lesne pe aceștia mai slăbănogi și-i va scoate mai lesne din părerile lor greșite. Cât sunt de necesare aceste principii, poți vedea și tu. Unele ne sunt adânc înrădăcinate: ele ne fac să pregetăm în unele lucruri, iar în altele să fim temerari. Această îndrăzneală nu se poate însă curma și nici acea inerție nu se poate înviora, dacă nu se înlătură cauzele lor: admirația fără temei și teama fără temei. Atâta timp cât acestea ne stăpânesc, oricât ți-ai spune: „Iată ce datorezi părintelui, ce datorezi copiilor, prietenilor, oaspeților”, la orice încercare lăcomia te va ține pe loc. Omul va ști că trebuie să lupte pentru patrie, dar teama îl va sfătui altfel. Va ști că trebuie să se zbată pentru prieteni până la ultima picătură de sudoare, dar huzurul îl va împiedica. Va ști că cea mai grea insultă adusă soției lui ar fi o ibovnică, dar desfrâul îl va împinge pe drumul opus. Așadar, nu are niciun rost să dai sfaturi, dacă nu vei îndepărta mai întâi tot ce poate împiedica sfaturile, precum nu are rost să pui în fața cuiva arme și să i le aduci mai aproape, dacă mâinile lui nu sunt libere să le folosească. Pentru ca un suflet să se poată apropia de sfaturile pe care le dăm, trebuie să fie dezlegat.

Să presupunem că