cineva se poartă cum trebuie. Nu o va face însă mereu și nu o va face în mod egal, căci nu știe pentru ce o face. Unele fapte ale lui vor reuși să fie bune fie din întâmplare, fie din deprindere, dar el nu va avea la dispoziție o regulă cu care să le măsoare, prin care să se încredințeze că bine face ce face. Cine este bun din întâmplare nu poate garanta că va fi la fel totdeauna.

E probabil apoi ca preceptele să-i arate ce se cade să facă; cum se cade însă, nu-i vor arăta, iar dacă nu-i arată aceasta, nu duc la virtute. Admit că, sfătuit, va face ceea ce se cade, dar aceasta este puțin lucru, fiindcă de fapt lauda nu stă în ce se face, ci în cum se face ceva.

Ce este mai neruşinat ca risipa unui ospăţ care costă mai mult decât censul[7] unui cavaler? Ce este mai vrednic de înfierarea cenzorului decât să facă cineva cheltuiala asta pentru el și pentru suflețelul lui, cum ar zice stricații ăștia. Și totuși oameni foarte cumpătați au cheltuit un milion de sesterți cu banchetul de inaugurare. Aceeași cheltuială făcută pentru pântece este o rușine; făcută de dragul onoarei, este în afară de orice cârtire. Căci ea nu este dezmăț, ci o cheltuială o dată la un an. Împăratul Tiberius primise un barbun uriaș. (De ce să nu-i dau greutatea? Poate mai aţâţ lăcomia altora.) Se zice că avea patru livre și jumătate. El porunci să fie dus la piață și să fie vândut, adăugând: „Prieteni, nu știu ce să zic, dacă Apicius sau P. Octavius n-au să cumpere barbunul ăsta”. Bănuiala lui s-a împlinit mai mult decât spera: au licitat amândoi și a învins Octavius, câștigându-și o glorie nepieritoare printre ai săi, deoarece cumpărase pe cinci mii de sesterți un pește pe care-l vânduse împăratul și nu-l cumpărase Apicius. Rușinea că a scos atâția bani a fost a lui Octavius, nu a celui care-l cumpărase ca să-l trimită lui Tiberius, cu toate că și pe acela eu l-aş blama: fiindcă s-a minunat el de un lucru, l-a crezut demn de un împărat. Cineva stă la căpătâiul unui prieten bolnav: îl admirăm. Dar dacă face acest lucru ca să-l moștenească, e un vultur care așteaptă cadavrul.

Aceleași fapte sunt imorale sau morale: interesează de ce și cum se fac. Vor fi toate morale, dacă ne vom fi juruit virtuții și dacă vom socoti, în toate împrejurările omenești, drept singurul bun ceea ce purcede dintr-însa: celelalte sunt bunuri de azi pe mâine. Prin urmare, trebuie să ni se înrădăcineze în suflet o convingere care se referă la toată viața noastră: iată ce numesc eu un principiu. Așa cum va fi această convingere, așa vor fi acțiunile, așa vor fi gândurile noastre și, cum vor fi acestea, așa ne va fi viața.

Pentru cine orânduiește întregul e puțin lucru a povăţui cu bucățica.

În cartea lui intitulată Perí kathékontos, M. Brutus[8] dă multe sfaturi și părinților, și copiilor, și fraților. Pe acestea nimeni nu le va împlini cum trebuie, decât dacă va avea la ce să le raporteze. Trebuie să ne propunem ca țel binele suprem spre care să tindem, la care să raportăm orice faptă și orice vorbă a noastră: drumul nostru, ca și al corăbierilor, trebuie să se conducă după o stea. Viața fără țel e rătăcire. Dacă, în orice caz, trebuie să ne propunem un țel, principiile încep să fie necesare. Cred că ai să admiți că nu e nimic mai nedemn ca un om nehotărât, șovăitor și care dă fricos înapoi. Aceasta ni se va întâmpla în toate cazurile dacă nu vor fi înlăturate toate lanțurile care încătușează sufletele, le țin și le opresc să se avânte nestânjenite.

Ni se dau de obicei sfaturi despre felul în care trebuie să cinstim pe zei. Să ne opunem ca cineva să aprindă sâmbăta opaițul, fiindcă nici zeii n-au nevoie de lumină, și nici oamenilor nu le place funinginea. Să-l oprim să-și facă închinările de dimineața și să se chircească la ușa templelor: numai ambiția omenească se lasă înșelată de astfel de slujbe; pe zeu nu-l cinstește decât cine-l cunoaște. Să-l oprim să-i aducă lui Jupiter pânzeturi și țesale și să-i țină Iunonei oglinda: zeul nu are nevoie de slujitori. De ce? Fiindcă el însuși poartă de grijă neamului omenesc, este de ajutor pretutindeni și tuturor. Oricât ar auzi un om despre măsura pe care trebuie s-o păstreze în sacrificii, oricât de departe s-ar ține de superstițiile dăunătoare, niciodată nu va progresa suficient, dacă nu va concepe cum trebuie în spiritul lui divinitatea ca atotcuprinzătoare, atotdătătoare și fără de răsplată binefăcătoare.

Care este cauza binefacerilor zeilor? Natura lor. Greșește cel ce crede că ei nu vor să facă răul: nu pot. Ei nu sunt capabili nici să sufere și nici să pricinuiască o nedreptate, căci a face răul și a-l suferi stă în legătură. Natura lor sublimă, cea mai frumoasă dintre toate, punându-i în afară de primejdii, nici primejdioși nu i-a făcut. Primul semn de venerare a zeilor este a crede în zei; apoi, a le recunoaște măreția, a le recunoaște desăvârșirea, fără de care nu există niciun fel de măreție, a şti că ei sunt cei care conduc universul, care stăpânesc totul prin puterea lor, care poartă de grijă neamului omenesc, fără a se îngriji de fiecare ins în parte. Ei nici nu pricinuiesc răul, nici nu-l suferă; mustră, e drept, pe unii și-i constrâng, dându-le pedepse, iar câteodată pedeapsa ia forma fericirii. Vrei să-ți atragi bunăvoinţa zeilor? Fii bun. Cine-i imită îi onorează de ajuns.

O a doua întrebare este apoi cum să ne purtăm cu oamenii. Ce facem? Ce sfaturi le dăm? Să cruțăm sângele omenesc? Cât de puțin lucru e să nu faci rău celui căruia ar trebui să-i fii de folos! Mare ispravă, desigur, dacă omul va fi blând față de om! Îl vom sfătui să întindă mâna celui ce se