îneacă, să arate calea celui rătăcit, să-și împartă pâinea cu cel înfometat? Când oare voi putea să-i spun ce trebuie să facă și să nu facă, deși aș putea să-i dau această formulă care cuprinde pe scurt îndatoririle noastre de oameni? „Tot ceea ce vezi este una: aici se cuprind și cele divine, și cele omenești; suntem membrele unui trup uriaș.” Natura ne-a făcut înrudiţi, deoarece ne-a creat din aceleași elemente și pentru aceleași scopuri. Ea a sădit în noi dragostea mutuală și ne-a făcut sociabili. Ea a rânduit echitatea și dreptatea. După rânduiala ei este mai trist a face tu răul decât a fi lovit. Din porunca ei, mâna să-ți fie gata a da ajutor. Să avem mereu în suflet și pe buze acest vers: „Sunt om, din tot ce-i omenesc nimic nu cred că mi-e străin”[9]. Să fim încredințați: ne-am născut pentru viața în comun. Societatea noastră este întru totul asemenea cu o boltă de piatră: S-ar prăbuși, dacă pietrele nu s-ar opune unele altora, dar tocmai printr-aceasta se susține.

După ce am vorbit despre zei și despre oameni, să vedem cum trebuie să ne folosim de lucruri. Degeaba dăm sfaturi în dreapta și-n stânga, dacă nu știm de mai înainte ce părere trebuie să avem despre fiecare lucru: despre sărăcie și bogăție, despre glorie și infamie, despre patrie și despre exil. Să cântărim lucrurile pe fiecare în parte și, lăsând spusa lumii, să cercetăm ce sunt, nu cum sunt numite.

Să trecem la virtuți. Cineva ne va spune să punem mare preț pe dreapta judecată, să ne însușim curajul, să strângem la piept, de e posibil, mai mult chiar decât pe celelalte, dreptatea. Dar el nu va reuși nimic dacă noi nu știm ce e virtutea, dacă există o singură virtute sau mai multe, dacă sunt separate sau îmbinate între ele, dacă cine o are pe una le are și pe celelalte, prin ce se deosebesc între ele. Lucrătorul n-are nevoie să cerceteze despre meșteșugul lui cine l-a inventat și ce utilitate are, și tot așa pantomimul despre arta dansului. Tuturor acestor meserii, dacă sunt cunoscute, nu le lipsește nimic, căci ele nu se referă la viața în întregimea ei. Virtutea însă este atât cunoașterea altor lucruri, cât și cunoaștere de sine: pentru a fi însușită, trebuie să învățăm despre dânsa. O acțiune nu va fi morală, dacă intenția nu va fi morală și, iarăși, intenția nu va fi morală, dacă dispoziția sufletească nu va fi morală, căci dintr-însa se naște și intenția. Dispoziția sufletului, apoi, nu va fi cea mai bună, decât dacă el își va fi însușit legile întregii vieţi, decât dacă se va fi întrebat ce trebuie să creadă despre fiecare lucru și-l va fi supus la măsura adevărului.

N-au parte de liniște decât cei care au dobândit o judecată nestrămutată și clară. Ceilalți acum se prăbușesc, acum se ridică din nou, zbătându-se între renunțări și dorințe. Cauza zbuciumului lor? Folosindu-se de cea mai nesigură călăuză, vorba lumii, nimic nu le este clar. Dacă vrei să vrei mereu același lucru, trebuie să vrei adevărul.

La adevăr nu se ajunge fără principii: ele îmbrățișează toată viața. Faptele bune și rele, frumoase și urâte, pioase și nelegiuite, virtuțile și exercițiul virtuților, posedarea bunurilor folositoare, prețuirea și valoarea, sănătatea, puterea, frumusețea, pătrunderea simțurilor, toate acestea cer pe cineva care să le aprecieze. Numai așa poți ști ce preț au și ce valoare să le atribui. Altminteri te înșeli și socoți pe unele mai mult decât fac. Și te înșeli atât de mult, încât cele care după părerea noastră sunt socotite ca cele mai de preț: averea, vaza, puterea ar trebui să le prețuiești la o para. Dar tu nu vei ști acest lucru decât dacă vei fi pătruns însăși întocmirea după care ele se prețuiesc unele față de altele. După cum frunzele nu pot înverzi de la sine, ci le trebuie o creangă de care să se prindă și din care să-și tragă hrana, tot așa aceste precepte singure se vestejesc: ele trebuie să se fixeze pe o doctrină.

Pe de altă parte, nu înțeleg oare cei care suprimă principiile că prin însuși faptul că le suprimă le întăresc? Căci ce spun ei? Spun că viața se desfășoară cu ajutorul povețelor și că principiile filozofice sunt de prisos. Dar tocmai ceea ce afirmă ei este, pe Hercule, un principiu, tot așa precum, de-aș recomanda cuiva să nu ia în seamă preceptele, ca fiind de prisos, ci să se folosească de principii și numai asupra lor să-și îndrepte interesul, aș recomanda să se țină seama de precepte tocmai prin ceea ce tăgăduiesc.

În filozofie sunt chestiuni care cer numai să se atragă atenția asupra lor; altele cer o demonstrație și chiar o bogată demonstrație, fiindcă sunt complicate și se limpezesc doar cu foarte multă atenție și cu foarte mare subtilitate. Dacă demonstrațiile sunt necesare, atunci sunt necesare și principiile, care stabilesc adevărul cu ajutorul argumentelor. Unele lucruri ne sunt la îndemână, altele sunt ascunse: la îndemână ne sunt cele care se cuprind fie în simțurile, fie în amintirea noastră; cele ascunse sunt în afara acestor mijloace. Rațiunea nu se mărginește numai la cele vădite; cea mai importantă și mai frumoasă parte a ei stă în cele ascunse. Cele ascunse cer demonstrație, iar demonstrație fără principii nu există. Așadar, principiile sunt necesare. Ceea ce dă naștere simțului comun îl face și desăvârșit: o anumită convingere; dacă fără acestea totul se învălmășește în suflet, sunt necesare principiile, care dau sufletului o judecată statornică.

În sfârșit, atunci când sfătuim pe cineva să-și considere prietenul ca pe sine însuși și să se gândească că cineva poate să-i devină din dușman prieten, când îl sfătuim să dea frâu liber iubirii față de unul și să-și modereze ura față de celălalt, adăugăm: „Așa este drept, așa este moral”. Principiile noastre însă sunt acelea care stabilesc ce e drept și ce e moral. Așadar aceste principii sunt necesare, căci fără ele acele noțiuni nu există.

Să le unim însă pe