unele cu celelalte, căci ramurile fără rădăcină nu folosesc la nimic, iar rădăcinile sunt ajutate de ramurile pe care le-au creat. La ce ajută mâinile, nu-i om ca să n-o știe: ajutorul lor este vădit. Inima însă, prin care mâinile sunt vii, de la care-şi iau puterea și prin care se mișcă, nu se vede. Același lucru l-aș putea spune și despre povețe: sunt la vedere, pe când principiile filozofice stau ascunse. Așa cum numai inițiații cunosc misterele religioase, tot astfel în filozofie tainele nu se arată decât celor admiși și primiți în sanctuarul ei, pe când povețele și altele asemenea lor sunt cunoscute chiar și de profani.

Posidonius socotește că nu numai „precepțiunea” (nimic nu mă oprește să folosesc acest cuvânt), dar chiar și îndemnul, consolarea și îmbărbătarea sunt necesare. La acestea el adaugă cercetarea cauzelor sau etiologia, pe care nu văd de ce n-aș îndrăzni s-o numesc astfel, când gramaticii, paznicii limbii latine, se cred în drept s-o numească așa. Ei afirmă că ar fi utilă chiar și descrierea fiecărei virtuți. Pe aceasta Posidonius o numește „ethologie”, alții o numesc characterismón – o redare a semnelor și trăsăturilor fiecărei virtuți și viciu, prin care să se distingă cele ce se aseamănă între ele. Lucrul acesta are aceeași putere ca și povăţuirea, căci cine sfătuiește zice: „Să faci așa, dacă vrei să fii cumpătat”. Cine descrie, zice: „Cumpătat este cel care face cutare lucru, care se abține de la cutare lucru”. Întrebi care e deosebirea? Unul dă sfaturi de virtute, altul un model.

Aceste descrieri și – ca să mă folosesc de termenul vameşilor – aceste semnalmente sunt, recunosc, folositoare. Să propunem pilde vrednice de laudă: imitatori se vor găsi. Socoți folositor să ți se arate semnele prin care poți cunoaște un cal de rasă, ca să nu te înșeli la cumpăratul lui și să nu-ți pierzi vremea cu vreo gloabă. Cu cât este mai folositor să cunoști trăsăturile sufletului ales, pe care îți este permis să ți le însușești de la altul!

„Mânzul, din sânge mai bun, din fragedă vârstă se poartă

Mândru, cu capul pe sus, jucând mlădioasele șolduri.

El și pe cale e-ntâi, și-ntâiul cutează să-ncerce

Latele râuri, și trece-ndrăzneț pe poduri străine,

Fără să-l sperii cu zgomot deșert. Curbat îi e gâtul,

Capul frumos, subțire la trup, cu spinare cărnoasă,

Iar de puternicii mușchi prisosit îi e pieptul...

...Când sună vre-un zăngăt de scuturi prin aer

N-are-alinare și loc, și-ascute urechea, și-n tremur

Nările lui sforăind revars-adunatele flăcări.”[10]

Tratând despre altceva, Vergiliu al nostru ne-a descris pe bărbatul viteaz. Eu cel puțin n-aș fi dat o altă reprezentare unui om mare. Dacă aș avea de înfățișat pe Cato[11], neînfricat în freamătul luptelor civile, pornind cel dintâi împotriva armatelor ajunse până la Alpi și înfruntând războiul intern, nu i-aș fi dat altă înfățișare, alt chip. Desigur, nimeni n-ar fi putut călca mai mândru decât acela care s-a ridicat totdeodată și împotriva lui Caesar și a lui Pompei, și în timp ce unii sprijineau partidul caesarian, iar alții pe cel pompeian, el și i-a făcut dușmani și pe unii, și pe alții, arătând că există și un partid al Republicii. Căci a spune despre Cato: „El nu se sperie de zgomot deșert” e prea puțin. Și cum să nu fie, când el nu se teme de zgomotul adevărat și din preajma lui, când el își înalță glasul liber împotriva a zece legiuni, a trupelor auxiliare și a trupelor barbare, învălmășite cu cele romane, și când îndeamnă Republica să nu se târguiască pentru libertate, ci să încerce totul, pentru că este mai frumos să cadă în sclavie decât s-o primească de bunăvoie! Câtă energie și câtă însuflețire la dânsul! Câtă încredere în sine în mijlocul haosului general! El știe că e singurul om a cărui situație nu e pusă în joc, căci nu e vorba ca el, Cato, să fie liber, ci să trăiască printre oameni liberi. De aceea, disprețul lui față de primejdii, față de săbii. E o plăcere ca, admirând statornicia neclintită a bărbatului neșovăitor în ruina generală, să spui: „o inimă vitează îmbrăcată în mușchi puternici”[12].

Va fi de folos să arătăm nu numai cum sunt de obicei oamenii mari, să schițăm un model al lor și al trăsăturilor lor, ci și să povestim cum au fost ei, să înfățișăm cea din urmă și cea mai eroică rană a lui Cato, aceea prin care libertatea și-a dat sfârșitul împreună cu înţelepciunea lui Laelius[13] și prietenia lui cu Scipio, faptele de seamă, în timp de pace și de război, ale celuilalt Cato[14], paturile de lemn ale lui Tubero[15], când aducea ofrande în public, pieile de tap in loc de cuverturi şi oalele de lut puse înaintea oaspeților chiar în fața sanctuarului lui Jupiter. Aceasta nu însemna oare a preamări sărăcia pe Capitoliu? Chiar dacă n-aș aduce în sprijin nicio altă faptă de-a lui prin care să-l pun în rândul Catonilor, puțin lucru crezi că a fost asta? A fost de fapt o lecție usturătoare, nu un ospăţ. O, cât de mult nu știu oamenii dornici de glorie ce-i aceea și cum se dobândește! În ziua aceea poporul roman a văzut ofrandele multora, dar numai pe ale unuia le-a admirat. Aurul și argintul acelor vase a fost spart și retopit de mii de ori până astăzi, dar vasele de lut ale lui Tubero vor dura în vecii vecilor. Cu bine.

 

1) Hipocrate din Cos (460-377 î.Cr.) este fondatorul medicinei ca știință.

2) Asclepiades, fiul unui medic, adept al școlii epicureice și adversar al abuzului de doctorii, născut prin anul 100 î.Cr., în Prusa (Bitinia). A trăit și la Roma. Este autorul unor scrieri asupra procedeelor terapeutice naturale.

3) Themison din Laodiceea, elev al lui Asclepiades. Trăia la Roma în vremea lui Cicero. Este amintit de Plinius, Historia Naturalis 29,