— Și acum? întrebă cineva și Lettke își imagină că va trebui probabil să ia cina împreună cu toți acești corifei.

Dar niciunul dintre fizicieni nu se gândea la așa ceva. Își scoaseră telefoanele și comandară taxiuri. Unul spuse:

— Trebuie să prind ultimul tren.

Von Weizsäcker vorbea la telefon cu o persoană pe nume Hans:

— În sfârșit am ieșit… Da, Hitler personal, sigur că nu putem vorbi despre asta… Ce?… Evident poți să ghicești, dar va trebui să te mint… Bine, pe curând.

Doar Heisenberg se despărți de Lettke spunându-i:

— Frumoasă surpriză ne-ați făcut!

Ceilalți se împrăștiară la taxiuri, fără a-l învrednici pe Lettke cu o privire și curând acesta rămase singur în stradă.

Oricum o seară cu niște savanți ar fi fost cam plictisitoare, își spuse Lettke și se întoarse la Kaiserhof, unde se opri direct la restaurant.

Chelnerul-șef îl întrebă dacă avea o rezervare.

— Nu, dar sunt client al hotelului, răspunse Lettke, care consideră fandoseala nelalocul ei, pentru că salonul era aproape gol.

— Ce cameră, dacă-mi permiteți să întreb?

— 202.

Oberul se aplecă peste minusculul ecran al străvechiului computer aflat pe o masă, un model venerabil, tastă numărul și imediat deveni mult mai îndatoritor.

— Ah, Herr Lettke. Sunteți oaspete al guvernului. Vă rog să mă urmați.

Trecu printr-un labirint de cristaluri, fețe de masă scrobite și veselă aurită până la o masă aflată într-un separeu. Primi un meniu cu încrustații aurii, fără prețuri și atât de restrâns încât nu îi fu greu să aleagă.

— Meniul zilei, comandă Eugen Lettke. Supă, friptură cu legume și desert de ciocolată. Vin de Burgundia și un pahar de șampanie Crimeea ca apetitiv.

— Excelentă alegere, confirmă chelnerul, care îi luă meniul și dispăru.

Șampania sosi prompt, trofeu al cuceritorilor germani ai Ucrainei, aromată și tare. Eugen Lettke a mâncat bine, atât de bine cum nu o mai făcuse de o veșnicie. Poate că, își spuse în timp ce degusta ultimele picături ale vinului de Burgundia – un alt trofeu al cuceririlor germane, aceasta a fost cea mai bună masă a vieții lui.

Așa cum ziua aceasta fusese poate punctul culminant al carierei lui. Îl întâlnise pe Führer personal, fusese lăudat de el, îl aștepta o distincție și poate că mica lui contribuție va da războiului o nouă turnură.

Și de ce nu, poate că era începutul unei cariere de succes.

Asta avea să vadă. Renunță la cafeaua de la sfârșit și luă liftul până la etajul al doilea, intră în cameră și sătul și satisfăcut se lăsă cu toată greutatea pe pat. Deci asta fusese vizita lui la Cancelaria Reichului. Mâine va fi din nou la Weimar, săptămâna viitoare se va duce la agenție, le va povesti colegilor, apoi totul va intra în ritmul obișnuit.

Reflectă la cât de fadă era această imagine, apoi adormi.

•••

În acea noapte a avut loc primul mare bombardament asupra Weimarului.

Helene savura încă o dată plăcerea de a fi singură acasă. Tatăl ei plecase să țină o prelegere la Leipzig, mama se dusese la concert împreună cu două prietene din Volksbund, care veniseră să o ia, așa că Helene avea casa și televizorul doar pentru ea. Ca în fiecare sâmbătă, se transmitea un film, Privighetoarea suedeză, cu Ilse Werner în rolul principal! Ideal pentru a se face comodă pe canapea – cu un castron mic cu prăjiturele de Crăciun, înfășurată într-o pătură călduroasă – și a se cufunda în fabuloasa poveste de dragoste prezentată.

Exact când Hans Christian Andersen află de legătura lui Jenny cu Rantzau, ministrul de stat, și își văzu spulberate toate speranțele de iubire, se auzi un bâzâit ciudat, neliniștitor. Oare era de la televizor? Doar nu și-o da duhul tocmai acum?

Oftând, Helene ieși de sub pătură și se îndreptă în șosete spre televizor. Dar constată că zgomotul nu venea de la aparat, ci de afară. Se duse la fereastră, dădu deoparte draperia pentru camuflaj, deschise fereastra și scoase capul.

Într-adevăr, în aer stăruia un zgomot funest, un zumzăit, un susur și un vâjâit, de parcă mecanismul ceresc scârțâia.

Un curent de aer stârnit brusc o făcu să se întoarcă. În ușă stătea Berta, care intrase fără să mai bată.

— Astea sunt bombardiere, spuse ea cu o voce spartă. Le-am auzit la Frankfurt. Trebuie să coborâm imediat în pivniță.

— Bombardiere? repetă Helene șocată.

— Repede, o zori Berta.

Nu se poate! Bombardiere? S-a spus mereu că englezii nu au nicio șansă să pătrundă atât de adânc în teritoriul țării. Dar ceva din vocea Bertei o făcu pe Helene să îi dea ascultare. Închise televizorul, îl scoase din priză, luă o lanternă, se încălță rapid cu papucii și o urmă pe aceasta pe scări în jos.

Nu apucă să ajungă la scara pivniței, când se auzi în apropiere explozia primei bombe. Podeaua le tremură sub picioare și din tavan se desprinseră bucăți de ghips.

— Și mama? țipă Helene.

— La Stadthalle există adăposturi antiaeriene, îi răspunse Berta, care o apucă de braț și o trase după ea.

Apoi începură să sune și sirenele. Alarma aeriană. De undeva foarte departe începură să se audă și tunurile antiaeriene.

Ajunseră imediat în pivnița pe care tatăl ei o construise pentru un moment ca acesta, care nu venise până acum. Tocmai când părinții ei nu erau acasă! Johanna se afla deja acolo, stătea pe un prici și privea în gol.

Se gândea oare la iubitul ei? Helene se gândi la Arthur, aflat singur în colivia lui de sub paie, cu teama că se va trezi cu o bombă în cap.

Alte explozii asurzitoare, tot mai apropiate, făcură ca totul să se clatine. Poate că și casa lor va fi atinsă, se va prăbuși peste ele și vor trebui să aștepte să fie dezgropate! Ce bine că aveau rezerve de apă și alimente, pături călduroase și măști de gaze, încălzire și lumină electrică și o lampă cu petrol, ba chiar și o toaletă. Din fericire, tatăl ei nu făcuse economie.

Spera că și el avea noroc la