•••

Eugen Lettke nu obișnuia ca dimineața, când se trezea, să pună mâna pe telefon, ca să vadă știrile din cursul nopții. După părerea sa, asta era pentru tinerii care nu voiau să piardă noutățile din cercul lor de prieteni.

Așa că abia la micul dejun află despre bombardarea Weimarului.

Nu din ziare. Găsise ziarul pe masă, dar prezenta doar obișnuitele reportaje de război, politica internațională și altele asemenea. Dar la masa vecină luară loc trei bărbați în uniforma Luftwaffe, cu multe stele pe epoleți și la rever, care vorbeau despre faptul că Weimarul fusese bombardat în mod surprinzător și destul de grav.

Asta îl făcu pe Eugen Lettke să pună mâna pe telefon, pentru a se informa. Și într-adevăr găsi o mulțime de noutăți. Pagube numeroase și grave în centrul orașului. Printre altele fusese atinsă și Stadthalle, chiar în timpul unui concert. Erau mulți morți și răniți, printre care și celebrul prim oboist al orchestrei.

Primi noutățile ca o lovitură de pumn în stomac. Încercă imediat să o sune pe mama sa, cu toate că nu se cădea să se vorbească la telefon în sala de mese. Dar nu reuși să ia legătura cu ea. Avea telefonul închis sau nu avea semnal.

Însă asta nu însemna nimic. Mama lui își lua rareori telefonul cu ea când ieșea din casă. De fapt, el putea număra pe degetele de la o mână de câte ori reușise să discute cu ea în această situație. Poate că ieșise în oraș, iar telefonul era acasă, închis, ca de cele mai multe ori.

Sau poate că nu.

Studie mersul trenurilor, aprecie de cât timp avea nevoie să își strângă lucrurile și să ajungă la gară și apoi rezervă bilete la primul tren spre Weimar. Renunță la micul dejun. Îi pierise pofta de mâncare.

Încercă să sune și pe drum, dar degeaba. Cu fiecare încercare devenea mai nervos și nu reușea să se calmeze, deși nu putea face nimic. I se părea că trenul mergea groaznic de încet, deși auzea locomotiva cu aburi lucrând la mare presiune.

Era singur în compartiment. Pe unul dintre locuri se afla un ziar, același din care la micul dejun nu aflase despre bombardament. Lettke se gândi cât timp mai trebuia să treacă până se va renunța ziarele tipărite. La un moment dat oamenii se vor sătura să se afle mereu în urma evenimentelor și să găsească alte materiale în care să înfășoare peștii, iar informarea se va face numai prin intermediul telefonului.

Când ajunse la Weimar, deasupra orașului plutea un nor de fum și mirosea a cenușă, explozibil și praf. Gara era neatinsă, dar în jurul ei se vedeau case prăbușite. Străzile erau pline de moloz, care era strâns în autocamioane și căruțe. Între dărâmături se vedeau bărbați și femei mânuind lopeți. Alții montau scânduri în dreptul ferestrelor cu geamuri sparte.

Stadthalle arăta groaznic. Tavanul era căzut, aripa stângă se prăbușise, din resturile ei se ridica încă fumul. Piața din față era blocată.

Nu se vedea niciun taxi și oricum nu s-ar fi putut circula. Deci trebuia să meargă pe jos, ceea ce și făcu, în pas alert.

— Mamă? strigă el cum deschise ușa casei.

Nu răspunse nimeni. Trecu repede prin toate camerele, dar nu o găsi. Pe masa din bucătărie era încă vesela pentru cină: deci ea nu fusese astăzi acasă.

Se așeză, scoase telefonul și sună la spital. Nu putu să discute cu nimeni, răspundea un robot: „Suntem ocupați cu răniții din bombardamentul de ieri, de aceea nu putem să răspundem. Pentru mai multe informații vă rugăm să sunați la următorul număr”.

Lettke luă un creion și notă numărul pe marginea ziarului de ieri, care nu fusese strâns de pe masă. Îl formă. Primi un mesaj în care erau trecute numele victimelor bombardamentului, urmate de una dintre cifrele 1, 2 sau 3. Cifra 3 indica starea critică.

Al doilea nume îi părea cunoscut:

Gertrude Bodenkamp (1)

Să fie aceasta mama programatoarei lui? Posibil, dar în clipa aceasta nu îl interesa. Continuă să citească.

Cu respirația tăiată văzu:

Eusebia Lettke (†)

Tatăl Helenei nu pățise nimic; bombardierele nu ajunseseră până la Leipzig. Dar mama sa era în spital. Avea fractură de gambă, răni pe spate și mai multe hematoame urâte, dar cu tot ghinionul, avusese și noroc, pentru că în momentul în care explodase bomba era la toaletă, care se afla la subsol.

— Crușonul pe care ni l-au oferit în pauză a fost foarte bun și am băut prea mult, îi povesti ea Helenei, care venise la spital să o vadă. Și în a doua parte a concertului a trebuit să mă duc la toaletă. Ce m-am supărat! M-am simțit îngrozitor de penibil, pentru că aveam locul în mijlocul rândului. Însă ce era să fac? Și s-a dovedit că soarta a vrut să mă apere.

Marți urma să vină acasă și se aștepta ca Helene să își ia concediu, pentru a o îngriji.

— Coșmarul meu va deveni real, i se plânse ea Mariei, când aceasta o sună să îi spună că gospodăria nu le-a fost afectată. Vor să mă oblige să mă orientez spre o carieră medicală.

— Asta nu va fi așa de rău, opină Marie, a cărei încredere rămânea de neclintit. Nu este vorba de luni întregi. O săptămână, două, apoi va putea merge din nou. Și cine știe, poate că în acest timp vă veți apropia?

— Nu, insistă nefericită Helene. Știu că va fi groaznic. Nu o să îi placă ce fac și peste cel mult o jumătate de zi ne vom certa iar ca… Ah, nici nu am cuvinte pentru asta!

— La voi acasă cum a fost? întrebă Marie, încercând să schimbe subiectul discuției. Ați pățit ceva? Am auzit că a căzut o bombă și pe strada voastră.

— Da, mai sus, la Villa Marquardt, care este goală de mai mulți ani. La noi au apărut doar câteva crăpături mici în ziduri. Aș fi putut să rămân la televizor și să văd sfârșitul filmului. Aș fi aflat