— Mie n-are a-mi comanda nici o căpetenie de trib! Se răţoi Sam.

Şi, afară de asta, sînt un westman recunoscut, iar dumneavoastră, un biet greenhorn şi pe deasupra ucenicul meu. S-o ţineţi bine minte, dacă nu vreţi să treceţi drept ingrat. Aşa! Eu mă duc, voi staţi pe loc!

Şi plecă. Apaşii cam bombăniră împotriva lui, iar Stone rosti cu ciudă:

— Astăzi e, într-adevăr, mai sucit ca de obicei. Auzi! Să vă învinuiască de ingratitudine! Noi vă datorăm recunoştinţă, căci fără dumneavoastră nu mai trăiam astăzi nici unul. Oare v-a salvat el vreodată de la moarte?

— Lasă-l în pace! Am răspuns. E un omuleţ admirabil şi chiar purtarea lui de azi îi face cinste. Îl stăpîneşte mînia pentru crima ce-a fost săvîrşită faţă de Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Fireşte că de porunca lui n-am să ascult. Mă duc şi eu. În starea lui de enervare s-ar putea lansa într-o acţiune necugetată pe care, altminteri, ar şti s-o evite.

Rămîneţi aici pînă mă întorc; chiar dacă auziţi împuşcături, nu vă mişcaţi defel. Veniţi în ajutor numai la chemarea mea.

Lepădai doborîtorul de urşi, cum făcuse şi Sam cu Liddy a lui şi plecai. Observasem că Hawkens o luase de-a dreptul prin albia rîului; voia să se strecoare apoi dincolo. După părerea mea, procedase greşit.

Eu intenţionam să aplic altă tactică, mai bună. Kiowaşii ştiau unde ne aflăm, deci toată atenţia lor era îndreptată încoace; tocmai de aceea greşise Hawkens pornind de-a dreptul prin albie. Eu, în schimb, plănuiam să mă apropii dinspre partea opusă.

Am mers mai întîi pe mal în jos, ferindu-mă să nu intru în lumina focurilor şi am înaintat astfel paralel cu păduricea de pe malul celălalt, pînă am ajuns la capătul ei. Acolo nu ardeau focuri, iar copacii mă apărau de lumină. Domnea un întuneric deplin. Am coborît neobservat în albie şi am trecut netulburat în cealaltă parte. Acum mă aflam la adăpostul arborilor; m-am lungit la pămînt şi am pornit-o tîrîş.

Ardeau opt focuri, mai multe decît ar fi fost necesar, avînd în vedere că indienii din jurul lor nu erau nici patruzeci la număr. Era deci clară intenţia kiowaşilor de a ne momi pur şi simplu în tabăra lor.

Stăteau lîngă copaci, grupuri-grupuri, cu armele în mîini, gata să tragă. Ar fi fost vai de noi dacă, din neprevedere, am fi căzut în cursă.

De altfel, cursa era atît de evidentă şi de naivă, încît numai nişte oameni fără pic de experienţă s-ar fi lăsat păcăliţi. Caii indienilor păşteau afară, în preria deschisă.

M-aş fi dus bucuros să spionez un grup sau altul, în special acolo unde se găsea căpetenia lor şi unde, fireşte, aş fi cules mai sigur informaţiile necesare. Dar cum să dau de şef? Fără îndoială că e împreună cu Santer, îmi spusei. Mă furişai, deci, de la copac la copac, ca să-l descopăr undeva pe bandit.

După un timp îl zării; şedea laolaltă cu patru kiowaşi, care însă nu purtau însemne de şef. De altfel, nici nu era nevoie să mai cercetez; după uzanţele indienilor, cel mai bătrîn din grup trebuia să fie şeful. Din păcate, nu puteam să mă apropii prea mult, căci nu exista nici un tufiş care să-mi ofere acoperire. Totuşi, cîţiva copaci aruncau destulă umbră ocrotitoare. La lumina celor opt focuri umbra arborilor, multiplicată, uneori plină, alteori rară şi tremurătoare, împrumuta interiorului pădurii un aspect fantomatic.

Spre bucuria mea, indienii nu discutau în şoaptă, ci în gura mare; nu căutau să-şi ascundă prezenţa. Dimpotrivă, făceau totul ca să fie văzuţi şi auziţi.

La ad