class="t9">ăpostul umbrei, am ajuns la vreo doisprezece paşi de grupul lui Santer. Era destul de riscant, întrucît, încă mai lesne decît cei patru din faţa mea, m-ar fi putut descoperi vreunul din ceilalţi kiowaşi.

Îl auzeam pe Santer perorînd. Povestea de muntele cu nuggeţi; îi îndemna pe indieni să-l urmeze pînă acolo şi să pună stăpînire pe comoară.

— Cunoaşte fratele meu alb locul unde se găseşte comoara? Întrebă cel mai vîrstnic dintre kiowaşi.

— Nu. Am încercat să-l aflu, dar apaşii s-au întors prea curînd.

Nădăjduiam ca, zăbovind ei mai mult acolo, să-i putem ajunge din urmă şi spiona.

— Atunci nu are rost să căutăm. Dacă s-ar duce în cercetare de zece ori cîte o sută de oameni, tot n-ar găsi nimic. Noi, indienii, ne pricepem de minune să camuflăm asemenea locuri, ferindu-le de ochi străini. Totuşi, pentru că fratele meu a doborît pe cel mai mare dintre duşmanii noştri şi pe fiica lui, îi vom face pe plac, îl vom însoţi şi-l vom ajuta în căutarea comorii. Dar pînă atunci, să-i prindem pe urmăritori şi să-l ucidem pe Winnetou.

— Winnetou? Păi ăsta s-o fi aflînd printre urmăritori!

— Ba nu. Dînsul n-are voie să plece de lîngă morţii săi şi trebuie să-şi fi păstrat cea mai mare parte dintre războinici. Restul, în număr mai mic, a plecat pe urma ta şi se află, desigur, sub conducerea lui Old Shatterhand, cîinele alb care a zdrobit genunchii căpeteniei noastre. Ceata asta o vom nimici astăzi.

— Bine. Şi apoi mergem călare spre muntele nuggeţilor, ne răfuim cu Winnetou şi căutăm aurul.

— Asta nu-i chiar atît de uşor cum îşi închipuie fratele meu. Winnetou trebuie să-şi îngroape mai întîi părintele şi sora; or, nouă nu ne este îngăduit să tulburăm înmormîntarea. Marele Spirit nu ne-ar ierta-o niciodată. Abia pe urmă ne aruncăm asupra lui. De bună seamă că n-o să-şi mai continue drumul către oraşele feţelor palide, ci se va întoarce acasă. Atunci îi atragem în capcană, aşa cum am făcut-o azi cu Old Shatterhand, care trebuie să se afle pe undeva, pe aproape.

Aştept numai să se întoarcă iscoada care s-a pitulat dincolo. Nici de la străjile care veghează în prerie nu am primit încă nici o veste.

Auzind aceste vorbe, m-am speriat. Prin urmare, lîngă pădurice se află posturi de santinele. Dacă Sam Hawkens nu le observă şi cade în mîinile lor? Nu-mi terminasem bine gîndul, că răsună un semnal scurt izbucnit din mai multe guri deodată. Şeful sări în picioare şi deveni atent. Tăcură şi ceilalţi kiowaşi. Ascultau cu încordare.

Şi iată că din pădurice se ivi un grup de patru indieni care trăgeau după ei un alb. Omul se zbătea în zadar. Deşi nu era încă legat, cele patru cuţite ale biruitorilor săi îl ţineau la respect. Şi albul acela era nesocotitul de Sam! Hotărîrea mea era luată: să-l scap, deşi îmi riscam viaţa.

— Sam Hawkens! Strigă Santer, recunoscîndu-l imediat. Good evening, sir! Nu te aşteptai, desigur, să ne revedem aici!

— Mişelule, tîlharule, ucigaşule! Răspunse curajosul omuleţ, repezindu-se la Santer şi apucîndu-l de beregată. Bine că mi-ai picat în labe! Ţi-o plătesc eu, dacă nu mă-nşel!

Santer se apără; indienii interveniră şi-l îndepărtară pe Sam. Se produse o scurtă învălmăşeală, de care m-am folosit fără întîrziere.

Cu cîte un pistol în fiecare mînă, sării drept în mijlocul indienilor.

— Old Shatterhand! Exclamă Santer, luînd-o speriat la fugă.

Trăsei două focuri în urma lui, fără să-l nimeresc; mai descărcai cîteva gloanţe asupra indienilor care se retraseră înspăimîntaţi şi-i strigai lui Sam:

— Fugi, ia-te după mine, ţine-te exact după mine!

S-ar fi zis că kiowaşii împietriseră de groază; stăteau nemişcaţi, cu toate că tră