astfel încât elementele cu pregătire superioară s-au văzut marginalizate, devenind permeabile celor mai fantastice teorii şi planuri de reformă socială inventate în Occident – dar niciodată aplicate acolo. Absenţa, înainte de 1906, a unor instituţii politice bazate pe principiul reprezentării, lipsa unei prese libere, ca şi răspândirea tot mai largă a educaţiei, au permis elitei culturale să emită pretenţia de a vorbi în numele poporului, entitate absolut tăcută. Nu există dovezi că intelighenţia ar fi oglindit cu adevărat opinia „maselor”. Dimpotrivă, mărturiile arată că atât înainte cât şi după Revoluţie ţărănimea şi muncitorii au manifestat o neîncredere profundă faţă de intelectuali. Faptul a ieşit cel mai bine în evidenţă în 1917 şi în anii care au urmat. Dat fiind însă că voinţa populară nu îşi găsise căi de exprimare – cel puţin până la inaugurarea, în 1906, a scurtului experiment constituţional –, intelighenţia a reuşit cu succes să pozeze în purtătoarea de cuvânt a maselor.

În Rusia, ca şi în alte ţări în care era lipsită de mijloace legale de expresie, intelighenţia s-a constituit într-un soi de castă. Identitatea şi coeziunea ei fiind construite pe forţa ideilor, era inevitabilă apariţia în sânul intelighenţiei a unei intoleranţe intelectuale împinse la extrem. Adoptând viziunea iluministă despre om ca simplă substanţă materială modelată de mediu, ca şi corolarul ei, după care modificarea acestui mediu atrage după sine inevitabila transformare a naturii umane, intelighenţia a ajuns să vadă în „revoluţie” nu doar simpla înlocuire a unui regim cu altul, ci un proiect infinit mai ambiţios: anume, schimbarea din temelii a condiţiei umane, cu scopul de a crea un tip nou de om – atât în Rusia, cât şi în restul lumii. Accentul tactic, declarativ, pus pe injusteţea statu-quoului nu a fost decât un mijloc de câştigare a sprijinului popular; o eventuală îndreptare a inechităţilor nu i-ar fi făcut pe intelectualii radicali să renunţe la aspiraţiile lor revoluţionare. Asemenea convingeri îi uneau între ei pe membrii diferitelor partide de stânga: anarhişti, socialist-revoluţionari, menşevici, bolşevici. Deşi exprimate în termeni ştiinţifici, opiniile lor erau imune la orice argumente contrarii, ceea ce le apropia mai mult de dogma religioasă decât de ştiinţă.

Intelighenţia, pe care am definit-o ca o categorie de intelectuali care doresc să acceadă la putere, nutrea o ostilitate absolută, inflexibilă, faţă de ordinea existentă; niciuna dintre soluţiile care i s-ar fi putut eventual oferi nu i se părea acceptabilă – în afară de varianta „sinuciderii” regimului ţarist. Revoluţionarismul ei era motivat nu de dorinţa de a ameliora situaţia poporului, ci de aceea de a-l domina şi remodela în conformitate cu propria viziune. Intelectualii radicali atacau regimul imperial cu o asemenea violenţă, încât nu îi lăsau altă ieşire decât să recurgă la mijloace de genul celor pe care avea să le utilizeze mai târziu Lenin. Reformele, atât cele din anii ’60 ai secolului trecut, cât şi cele din anii 1905-1906, nu au făcut decât să crească pretenţiile radicalilor, mărindu-le excesul de zel revoluţionar.

Sub presiunea cererilor ţărănimii şi sub asaltul intelighenţiei radicale, monarhia nu avea decât o soluţie pentru a evita prăbuşirea: să îşi lărgească baza de autoritate făcând apel la elementele conservatoare. Precedentele istorice arată că democraţiile eficiente debutează printr-o distribuţie a puterii limitată la vârful piramidei sociale; presiunile restului populaţiei transformă apoi privilegiile celor de la vârf în drepturi universale. Iniţiativa de a implica păturile conservatoare, mult mai bine reprezentate numeric decât radicalii, în procesul de decizie şi în administraţie ar fi putut crea o legătură organică între guvern şi societate, asigurând Coroanei sprijin în eventualitatea unor tulburări sociale şi izolându-i totodată pe radicali. Înalţi funcţionari şi persoane particulare cu vederi liberale sugerau ţarului adoptarea unei astfel de strategii, care ar fi trebuit pusă în aplicare încă din anii ’60 ai secolului trecut, în epoca marilor reforme. Când, în urma revoltei din 1905, regimul a fost obligat în fine să accepte crearea unui parlament, opţiunea respectivă devenise caducă, pentru că forţele reunite ale opoziţiei liberale şi radicale reuşiseră să impună introducerea unui sistem apropiat mai degrabă de votul universal. Rezultatul a fost că deputaţii conservatori din Dumă s-au văzut puşi în inferioritate de intelectualitatea militantă şi reprezentanţii anarhişti ai ţărănimii.

Primul război mondial a supus statele beligerante unor eforturi uriaşe, cărora nu li se putea face faţă decât printr-o conlucrare strânsă între guvern şi societate, în numele patriotismului. În Rusia o asemenea conlucrare nu s-a produs. După primele insuccese militare, care au risipit entuziasmul patriotic iniţial şi au marcat trecerea la un război de uzură, regimul ţarist nu a mai putut mobiliza suficient opinia publică. Chiar şi sprijinitorii lui recunoşteau că monarhia era, în preajma Revoluţiei, complet izolată.

Refuzul regimului de a împărţi puterea cu cercurile conservatoare care îl susţineau şi maniera resentimentară şi ipocrită în care a acceptat în cele din urmă – forţat fiind – această împărţire au avut la bază motivaţii complexe. Curtea, birocraţia şi corpul ofiţeresc erau profund tributare spiritului patrimonial, care considera Rusia proprietatea personală a ţarului. Deşi instituţiile de tip patrimonial ale vechii Moscove au fost treptat desfiinţate de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, mentalitatea în sine a supravieţuit, nu doar în cercurile oficiale, ci şi în rândul ţărănimii, care continua să creadă într-o autoritate puternică şi indivizibilă, ca şi în dreptul absolut al ţarului asupra pământurilor Rusiei. Nicolae al II-lea considera menţinerea autocraţiei drept o datorie faţă de moştenitorul coroanei; autoritatea nelimitată echivala pentru el cu un drept de proprietate pe care trebuia să îl păstreze neştirbit. Faptul că în 1905 fusese nevoit să cedeze o parte din acest drept reprezentanţilor aleşi ai naţiunii i-a provocat un sentiment de vinovăţie care nu avea să-l mai părăsească vreodată.

Pe de altă parte, ţarul şi sfătuitorii lui se temeau că o împărţire a puterii fie şi numai cu o mică parte a societăţii ar fi dezorganizat aparatul administrativ, deschizând calea unor noi revendicări în materie de participare populară. În această din urmă eventualitate, beneficiarul principal ar fi fost intelighenţia, pe care Curtea o considera absolut incompetentă. Exista în plus temerea că ţărănimea avea să interpreteze în mod greşit astfel de concesii, provocând tulburări