pentru a-şi atinge scopurile. În fine, birocraţia, răspunzătoare numai în faţa monarhului, trăgea numeroase foloase din administrarea discreţionară a ţării, având deci tot interesul să se opună reformelor.

Toţi aceşti factori explică refuzul Coroanei de a permite conservatorilor să-şi spună cuvântul în guvernarea ţării – dar nu îl justifică, cu atât mai mult cu cât puterea birocraţiei era oricum diminuată de varietatea şi complexitatea problemelor care îi stăteau în faţă. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, apariţia instituţiilor capitaliste a făcut ca o mare parte a resurselor ţării să treacă sub controlul unor persoane particulare. Sistemul patrimonial primea astfel lovitura de graţie.

În concluzie, deşi nu era inevitabilă, prăbuşirea ţarismului a fost favorizată de anumite deficienţe politice şi de mentalitate, adânc înrădăcinate în societatea rusă. Ele explică incapacitatea regimului ţarist de a se adapta evoluţiilor economiei şi civilizaţiei ruse, ca şi fatala lui prăbuşire în contextul tensiunilor create de primul război mondial. Perspectiva unei posibile adaptări a regimului la noile condiţii a fost distrusă de acţiunile intelighenţiei radicale, hotărâtă să răstoarne guvernul şi să folosească Rusia ca pe o rampă de lansare a revoluţiei mondiale. Prăbuşirea ţarismului a fost provocată nu de „oprimare” sau „mizerie”, ci de natura deficitară a sistemului politic şi a mentalităţii ruse. Tragedia naţională pe care a reprezentat-o Revoluţia are cauze ce ţin de istoria profundă a Rusiei. Dificultăţile de ordin economic şi social nu au contribuit decât într-o măsură nesemnificativă la apariţia ameninţării revoluţionare din anii premergători primului război mondial. Oricare ar fi fost nemulţumirile lor – reale sau imaginare – „masele” nu aveau nevoie de o revoluţie şi nici nu o doreau. Singurii care vizau o asemenea soluţie erau reprezentanţii intelighenţiei. Accentul care se pune de obicei pe revendicările populare şi pe lupta de clasă are la bază prejudecăţi de natură ideologică şi în foarte mică măsură o evaluare corectă a realităţii. Răspunzătoare de această lipsă de realism este doctrina marxistă, discreditată potrivit căreia evoluţiile politice sunt fără excepţie reflectări ale conflictelor de clasă, simpli curenţi superficiali provocaţi de mişcările de adâncime ale istoriei.

 

Analiza atentă a evenimentelor din februarie 1917 scoate în evidenţă rolul cu totul secundar al factorilor economici şi sociali în desfăşurarea Revoluţiei ruse. Evenimentele din februarie nu au fost o „revoluţie muncitorească”; proletariatul industrial a jucat atunci rolul unui cor antic care nu făcea decât să reacţioneze la acţiunile adevăratului protagonist, amplificându-le. Revolta garnizoanei din Petrograd a agravat tulburările din sânul populaţiei civile, nemulţumită de inflaţie şi lipsuri. Ţarul ar fi putut înăbuşi revolta cu brutalitate, aşa cum aveau să procedeze patru ani mai târziu Lenin şi Troţki împotriva marinarilor din Kronstadt şi a ţărănimii răzvrătite. Însă, spre deosebire de Lenin şi Troţki, a căror singură preocupare era rămânerea la putere, Nicolae al II-lea era preocupat în primul rând de soarta Rusiei. Sfătuit de generali şi politicieni din Dumă să abdice pentru a salva armata şi a evita o capitulare umilitoare, ţarul a ales să renunţe la putere. Dacă ţelul lui de căpătâi ar fi fost păstrarea tronului, Nicolae ar fi putut pur şi simplu să încheie pace cu Germania şi să trimită armata împotriva răzvrătiţilor. Realitatea istorică de necontestat este că abdicarea ţarului la presiunile muncitorilor şi ţăranilor revoltaţi rămâne un simplu mit. Ţarul a cedat cererilor generalilor şi politicienilor, nu presiunilor mulţimii, şi a făcut-o dintr-un sentiment al datoriei patriotice.

Revoluţia socială a fost efectul, mai degrabă decât cauza abdicării. Soldaţii, ţărănimea, muncitorii, minorităţile etnice, urmărindu-şi fiecare doar interesele proprii, au reuşit să facă ţara de neguvernat. Puţinele şanse rămase pentru restabilirea ordinii au fost distruse de pretenţia intelighenţiei, care controla sovietele, că acestea şi nu Guvernul Provizoriu erau deţinătorii legitimi ai autorităţii. Kerenski, cu intrigile lui stângace şi insistenţa cu care susţinea că democraţia nu avea duşmani la stânga spectrului politic, a grăbit prăbuşirea guvernului. Întreaga ţară, entităţile politice şi resursele ei, au devenit obiectul duvanului („împărţirea prăzii”), proces pe care nicio forţă nu îl mai putea opri înainte de a-şi fi consumat energia iniţială.

Ascensiunea lui Lenin s-a produs pe fondul acestei anarhii, în mare parte stimulată chiar de el. A promis nemulţumiţilor din fiecare grup ceea ce doreau. Pentru a-i câştiga pe ţărani, şi-a însuşit programul socialist-revoluţionar de „socializare a pământului”. A încurajat tendinţele sindicaliste care vizau trecerea fabricilor sub „controlul muncitorilor”. Soldaţilor le-a promis pacea. Minorităţilor etnice le-a oferit perspectiva autodeterminării. Programul politic al lui Lenin se situa în realitate la antipodul acestor promisiuni, obiectivul lui real fiind acela de a submina eforturile Guvernului Provizoriu de stabilizare a situaţiei din ţară.

Aceeaşi tactică a fost folosită pentru a confisca autoritatea Guvernului Provizoriu. Lenin şi Troţki şi-au ascuns intenţia de instaurare a dictaturii Partidului Bolşevic în spatele unor lozinci care chemau la trecerea puterii în mâinile sovietelor şi ale Adunării Constituante. O dată atins acest obiectiv, comuniştii l-au oficializat printr-un Congres al Sovietelor întrunit în mod fraudulos. Conducătorii Partidului Bolşevic erau singurii care ştiau ce se ascundea în spatele promisiunilor şi lozincilor. Puţini au înţeles de aceea că ceea ce s-a petrecut în seara de 25 octombrie 1917 la Petrograd nu era o revoluţie, ci o clasică lovitură de stat. Pregătirile în vederea puciului erau ascunse cu atâta grijă, încât Kamenev, care a dezvăluit într-un interviu dat cu două săptămâni înaintea evenimentelor intenţia bolşevicilor de a lua puterea, a fost acuzat de trădare, iar Lenin a cerut excluderea lui din partid. Adevăratele revoluţii nu sunt programate dinainte şi deci nu pot fi trădate.

Uşurinţa cu care bolşevicii au înlăturat Guvernul Provizoriu – „ca pe un fulg”, spunea Lenin – pare să-i fi convins pe istorici că lovitura din octombrie era „inevitabilă”. Lucrul poate fi adevărat numai dacă îl privim retrospectiv. Lenin însuşi considera tentativa de cucerire a puterii o operaţiune extrem de nesigură. În scrisorile cu care bombarda din ascunzătoarea lui Comitetul Central în septembrie-octombrie 1917, liderul bolşevic insista asupra ideii că succesul încercării depindea în întregime de viteza şi hotărârea cu care avea să se acţioneze. „Orice întârziere ne poate fi fatală”, scria el la 24 octombrie, „totul atârnă de un fir de păr.” Nu par cuvintele unui om încrezător