în forţele istoriei. Troţki avea să afirme ulterior – şi cine putea şti mai bine ca el acest lucru? — că „în absenţa lui Lenin şi a mea din Petrograd, nu ar fi existat nicio Revoluţie din octombrie”. Ce fel de eveniment istoric „inevitabil” e acela care depinde de voinţa a doi oameni?

Dacă acest argument e considerat neconvingător, nu avem decât să privim mai îndeaproape desfăşurarea evenimentelor din octombrie 1917 de la Petrograd. „Masele” s-au mulţumit atunci cu rolul de spectator, ignorând apelurile bolşevicilor la ocuparea Palatului de Iarnă, în interiorul căruia aşteptau bătrânii miniştri din Guvernul Provizoriu, cu mantalele pe ei, apăraţi de o mână de cădeţi tineri, de un batalion de femei şi un pluton de ofiţeri invalizi. Troţki însuşi mărturisea că „revoluţia” din octombrie a fost opera a „cel mult” 25.000-30.000 de oameni – într-o ţară cu 150 de milioane de locuitori, un oraş cu 400.000 de muncitori şi o garnizoană care număra mai mult de 200.000 de militari.{53}

Din momentul în care a luat puterea, Lenin a trecut la distrugerea tuturor instituţiilor care puteau frâna punerea în aplicare a planurilor sale de creare a unui regim totalitar. Sociologii şi politologii occidentali, în dorinţa lor de a evita orice recurs la limbajul războiului rece, au scos adjectivul „totalitar” de pe lista termenilor dezirabili. De notat totuşi că termenul respectiv a reintrat în uz în Rusia, de îndată ce s-a decis de către cenzură încetarea interdicţiei de a-l utiliza. Regimul astfel denumit, fără precedent în istorie, a impus autoritatea unei instituţii private, în speţă a „partidului,” asupra statului, arogându-şi dreptul de a supune controlului acestuia toate aspectele vieţii publice, prin exercitarea unei terori fără limite.

Privind lucrurile retrospectiv, importanţa istorică a personalităţii lui Lenin se datorează nu talentului lui de om de stat, destul de îndoielnic de altfel, ci unor calităţi care ţin mai degrabă de arta războiului. El poate fi considerat unul dintre marii cuceritori ai istoriei – indiferent de faptul că ţara pe care a cucerit-o era în fapt propria lui ţară.{54} Inovaţia pe care a adus-o şi care explică de altfel succesul acţiunilor lui a fost militarizarea politicii. Liderul bolşevic a fost primul şef de stat care a abordat politica – atât cea externă cât şi cea internă – ca pe un război în adevăratul înţeles al cuvântului, un război al cărui scop nu era înfrângerea inamicului, ci anihilarea lui. Această inovaţie i-a conferit lui Lenin un avantaj semnificativ în faţa adversarilor, pentru care războiul era antiteza politicii, sau în cel mai rău caz politică aplicată cu altfel de mijloace. Militarizarea politicii şi corolarul ei, politizarea războiului, i-au permis să cucerească puterea şi apoi să o păstreze, nu însă şi să construiască o ordine socială şi politică viabilă. „Lupta pe toate fronturile” îi intrase atât de mult în sânge încât chiar şi după ce a ajuns stăpânul de necontestat al Rusiei Sovietice şi al statelor subordonate acesteia a simţit nevoia să găsească noi inamici pe care să-i înfrunte şi să-i distrugă: rând pe rând aveau să-i cadă victime biserica, socialist-revoluţionarii şi intelighenţia. Starea de beligeranţă a devenit o trăsătură esenţială a regimului comunist, culminând cu celebra „teorie” a lui Stalin, conform căreia, pe măsură ce comunismul se apropie de victoria finală, lupta de clasă devine din ce în ce mai necruţătoare. În practică, teoria lui Stalin a constituit pretextul unor crime de o cruzime fără precedent şi a aruncat Uniunea Sovietică, în cei şaizeci de ani care au urmat morţii lui Lenin, într-un şir de conflicte interne şi externe inutile, care au măcinat ţara din punct de vedere material şi spiritual.

Eşecul comunismului, pe care nimeni nu îl mai pune în discuţie după 1991 şi care a fost recunoscut chiar şi de foştii lideri ai defunctei Uniuni Sovietice, este pus adesea pe seama incapacităţii oamenilor de a se ridica la înălţimea idealurilor lui aşa-zis înălţătoare. Deşi au eşuat, aspiraţiile comunismului – spun apologeţii lui – erau nobile, iar experimentul merita încercat. Cu alte cuvinte, spre a-l cita pe poetul latin Properţiu, In magnis et voluisse sat est” („în faptele mari, chiar şi a voi e destul”). Câtă măreţie poate avea însă o voinţă atât de contrară aspiraţiilor omeneşti obişnuite, dacă ea presupune recurgerea la mijloacele cele mai inumane cu putinţă?

Experimentul comunist a fost adesea etichetat drept „utopic”. Epitetul este potrivit poate doar în sensul folosit de Engels în criticile sale la adresa socialiştilor care respingeau doctrina „ştiinţifică” al cărei creator era – împreună cu Marx – şi care negau importanţa realităţilor sociale şi istorice. Lenin însuşi a fost nevoit să recunoască spre sfârşitul vieţii că bolşevicii comiseseră o eroare asemănătoare, ignorând realităţile Rusiei şi faptul că ţara nu era pregătită să accepte ordinea economică şi socială comunistă. Din clipa în care a devenit clar că idealurile lor nu puteau fi puse în practică, bolşevicii, încăpăţânându-se să-şi continue experimentul chiar cu preţul recurgerii la violenţă, au încetat să mai aibă scuza „utopiei”. Fanteziile utopice, aşa cum le putem percepe din operele lui Platon şi Morus, sau din cele ale utopiştilor moderni, postulau într-adevăr necesitatea înregimentării şi a coerciţiei. Nu este mai puţin adevărat, totuşi, că viaţa comunităţilor utopice reale care au existat de-a lungul istoriei era fondată pe convergenţa de interese dintre membrii lor, în numele unei „conlucrări în bunăstare”. Pentru bolşevici, convergenţa intereselor nu a reprezentat niciodată o preocupare, dovadă faptul că regimul lor trata orice manifestare a iniţiativei personale sau de grup ca pe o acţiune „contrarevoluţionară”. Pe de altă parte, bolşevicii au demonstrat o incapacitate funciară de a reacţiona altfel decât prin abuzuri şi represiune la exprimarea unor opinii contrare doctrinei lor. Sunt tot atâtea motive pentru a-i considera nu utopici, ci pur şi simplu fanatici. Incapacitatea lor de a-şi recunoaşte eşecurile, împotriva tuturor evidenţelor, îi încadrează perfect în definiţia lui Santayana: fanaticul este persoana care persistă cu un zel reînnoit în atingerea unui ţel pe care l-a uitat deja.

Marxismul a fost, ca şi bolşevismul, produsul unei epoci a vieţii intelectuale europene obsedată de violenţă. Teoria darwinistă a selecţiei