e un cuvînt franțuzesc, care înseamnă așa, pricăjit, prăpădit și n-a știut ce să-i răspundă. Adică, Artimon nu era pentru el o rudă, ci un străin de care să-ți bați joc. Și-i spune: gringalet-ul tău are, sau n-are? Auziți, dacă se poate imagina o astfel de nerușinare mai desmățată. Ce-o fi crezut el că e biata Tamara? Formidabil! Să-i spui unei doamne, pe care abia o cunoști și care e și rudă a soției tale, dacă a ta n-o consideri. Și măcar dacă ar fi fost beat (nu, că nu bea, protestă, eliminînd o scuză pe care Vasile, de pildă, mi-o acordase). Îi merge mintea așa foarte treaz și diabolic, și cînd am auzit asta, cînd mi-a povestit Tamara, mi-a fost rușine, dragă, de bărbatul meu… Auziți, un intelectual, un universitar cu înalte studii, să-i spună unei doamne ca un birjar, bărbatu-tău are sau n-are? Colosal!…” „Ce să aibă, zise bunicul, băț? Dacă e traistă, e și băț.” Bunica îl înghioldi, Vasile făcu ha, ha, Tasiei îi conveni această interpretare și rîse și ea. Tamara rămase cu masca ei care nu ascundea nimic, țeapănă, ca și cînd nu ea ar fi alimentat indignarea aceasta acumulată de-atîta vreme și care izbucnise acum cu violență. De ce tocmai acum? Din pricina Clarei? Disproporție! De unde răsărise această nouă Matildă cu care nu mai vedeam posibilă o conviețuire? Dacă țintea mai bine îmi spărgea capul, îmi scotea un ochi, mă desfigura pe toată viața… Cît despre Petea și gringalet-ul însuși, arătau în mod ciudat foarte bine dispuși… „Pe urmă, continuă Matilda, tot el m-a făcut să nu dorm două săptămîni, că de ce nu m-am uitat la el, că de ce am închis ușa nu știu cum, că am fost odioasă, mă urîțisem, îmbătrînisem cu cinci ani de cîte mi-a făcut…”

Fascinația mea slăbi. Dispărui din nou în baie, mă spălai iarăși și cum sîngele nu mai apăru mă gîndii cu ce să dau să nu se mai vadă dîrele, căci se vedeau acum mai rău în spirale frumos trase, ca o pictură suprarealistă pe fața unui borfaș, de sus de la colțul arcadei, pînă jos sub falcă. Iată deci ce-am crezut că e și ce-a ieșit, gîndii. Hm! Și în ultimele două luni, dar ce zic eu două luni, chiar astăzi, în oficiu, băuserăm împreună un pahar și ne sărutaserăm ca altădată. Imposibil să mă duc așa la cursuri! Îmi veni o idee: să dau cu pudră. Intrai în dormitor și luai de pe masa ei de toaletă o cutie și dădui cu pernița aceea mică. La început mi se păru că ține, dar pudra se deslipi la prima grimasă, arătam și mai rău, ca o fantomă sau ca un vampir. Pe urmă îmi veni altă idee: ceva care se putea lipi foarte bine era fondul de ten. Desfăcui o sticluță și începui să dau cu lopățica aceea înșurubată în dop. Era perfect. Nu se mai cunoștea nimic. Puteam să merg și la cursuri și să mă întîlnesc după aceea și cu Ion Micu.

Revenii în hol foarte vesel și spusei: „Ei, domnilor, spectacolul s-a încheiat, a fost foarte reușit, biletele au fost pe gratis, ieșirea prin Sărindar, cum se spune la București, Matilda, tu mai ai ceva de spus?” „Da, plec și eu…” „Da, liber, luați-o”, spusei cu nepăsare, așezîndu-mă în fotoliu picior peste picior. Dar chestia asta cu luatul nu conveni la nimeni, Matilda însă se ridică și dispăru, să se pregătească adică de plecare, dar eu o văzui că intrase în dormitorul fetiței, de unde însă reveni îndată, se așeză și-mi spuse: „Iau și copilul”. „Bineînțeles, zisei, dar să-mi spui unde te duci, ca să pot veni să-l văd, cu toate că am vrut să-l arunc într-o prăpastie. M-am răzgîndit. Și încă un lucru, vreau să-l spun întîi pentru mama, deși n-ar fi fost nevoie, ea îmi cunoaște viața, apoi pentru Vasile-baci, cum se zice pe la noi, și pentru cine mai e amator: fata aia cu care am trăit eu la optsprezece ani nu era stricată, s-a căsătorit la București cu un maior, pe urmă s-au despărțit și s-a recăsătorit la Iași cu un mare negustor, cu care a avut și doi copii. Am cunoscut eu alte stricate care spun de altele că sînt stricate (și mă uitai insistent la Tamara), nu vreau să dau nume, nu mă interesează, dar fata asta nu era. A doua fată, studenta în chestiune, nu cu mine rămăsese însărcinată, ci cu doctorul Ygrec, are adresă, toată lumea le cunoștea legătura. Cît despre tot ce-ați auzit aici recunosc, am greșit fundamental: oamenii iau totul în serios, sau le plescăie limba în gură de plăcere să-ți înțeleagă cum vor ei unele cuvinte. N-au decît! Să le ia cum vor, n-o să mă apuc eu acuma și să nu mai gîndesc ce-mi place, bineînțeles însă că o să fiu mai atent la omul din fața mea.”

Și tăcui și începui să mă uit pe tavan. Pe urmă mă uitai îndărăt. A! Vitraliul! Mă ridicai și îl cercetai atent. Da, se putea drege, vaza-proiectil îi făcuse doar o gaură, restul rămăsese întreg. Se putea combina cu geam obișnuit și tot rămînea el frumos. Sigur că eu știam ce pățise, dar nu strica un martor în această casă…

Tasia se ridică prima. „Victore, zise, eu n-am auzit nimic. Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua seama la vorbe. Dacă ați fi mici sau așa, mai la început, aș ști ce să vă spun. Dar tu zici că ai mai avut de-a face cu două fete, ea cu doi bărbați, nu știu ce să vă spun.” Gringalet-ul îmi bîlbîi ceva negînd energic cu degetul: „Să știi că nu sînt supărat! Așa m-a făcut mama, cam pricăjit.” Cu un humor care mă surprinse. Și îmi șopti la ureche. „Și să știi că oamenii mici au… mari.” Izbucni în rîs. Tamara se răsti la el: „Hai, odată!” El însă nu se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu arăta