— Oh! exclamă Helene, după ce doctorul îi povestise tot, și simți cum roșește. Nici nu știu ce să spun!

— Vă mai puteți gândi la asta. Probabil că în următoarele zile vom vorbi frecvent cu ea la telefon.

— Dar de ce? Programele sunt deja făcute. Orice programatoare le-ar putea integra într-un mare sistem, așa cum sunt, ori le-ar putea folosi ca algoritmi pentru funcții asemănătoare.

Doctorul Danzer clătină din cap zâmbind:

— Lucrurile nu se petrec chiar în acest mod, altfel așa am fi procedat. Dar ca să înțelegeți la ce trebuie să vă așteptați, o să vă prezint culisele programului nostru.

Se aflau în biroul Helenei, care făcuse cafea din înlocuitori. Frau Völkers le oferise cu generozitate o cutie cu fursecuri din rezervele proprii. Deci se putea spune că era o atmosferă plăcută, mai ales dacă Helene se gândea că ceea ce se petrecea aici o scutea să interpreteze rolul de fiică grijulie pentru mama ei.

Așa că dr. Danzer începu să povestească. Studiase împreună cu tatăl Helenei la München și se specializase în cercetarea creierului.

— În neurologie, cum s-ar zice. Despre neuron, celula nervoasă. În acest domeniu, totul se învârte în jurul ei. Despre diferitele modalități în care funcționează celulele nervoase și în special despre modalitatea în care conlucrează, pentru a scoate la iveală ceea ce noi numim spirit, voință, reprezentare.

El îi vorbi despre observațiile făcute în perioada războiului mondial asupra pacienților, a soldaților, de obicei, care supraviețuiseră unor explozii produse în imediata lor apropiere, cărora le pătrunseseră în creier schije. Aceste schije influențaseră uneori în mod bizar starea lor mentală. Unii erau permanent obosiți, alții nu mai puteau dormi, unii își aminteau perfect evenimente din copilărie, dar uitau ce făcuseră cu o zi în urmă, unii li se păreau membrilor familiei complet schimbați sufletește, nu mai credeau în Dumnezeu, iar alții, odinioară oameni respectuoși, reținuți, acum înjurau și foloseau frecvent cuvinte de ocară.

— Este evident că vătămarea creierului schimbă oamenii, concluzionă el. Surprinzător este însă că creierul, deci substanța cenușie, nu simte durerea. Astfel că s-au putut face intervenții de îndepărtare a schijelor chiar la persoane pe deplin conștiente. S-a observat totodată că stimularea mecanică a celulelor nervoase provoacă efecte ciudate. Pacienții simțeau mirosuri intense ori retrăiau amintiri din copilărie, pe deplin uitate. S-au realizat experimente prin care s-au fixat mici conductori electrici în anumite puncte din creier și s-a observat că la trecerea prin aceștia a unui impuls electric slab, se producea o reacție, întotdeauna aceeași. În timpul unui experiment la care am fost prezent, subiectul își atingea fața când se producea impulsul, la apăsarea pe buton, cum s-ar zice.

La aceste descrieri Helene simțea că i se face pielea de găină.

— Apoi s-au făcut aceleași experiențe pe animale. Între timp s-a stabilit cu precizie ce locuri din creierul cimpanzeilor trebuie excitate pentru ca aceștia să se înfurie, să devină pașnici, să li se inducă nevoia nestăvilită de mișcare ori să devină somnolenți. Poate ați văzut vreodată asemenea imagini. La televizor se transmit când și când astfel de reportaje.

Helene clătină din cap.

— Îmi amintesc vag.

Văzuse maimuțe închise în colivii groaznice, pe cap cu aparate care semănau cu bujiile motoarelor de automobile.

— La șobolani s-a mers și mai departe. S-a reușit teleghidarea lor într-un labirint, la stânga, la dreapta, oprirea și pornirea. Și la câteva organisme foarte primitive, la tenii, care au doar opt ori doisprezece neuroni, s-a reușit obținerea controlului total.

Helenei i se păru că fursecul pe care tocmai îl mesteca era ca de ghips și fu nevoită să bea mai multă apă ca să îl înghită.

— Înțeleg, zise ea.

— Asta înseamnă, continuă el cu un entuziasm lugubru, că dacă s-ar ști tot atât de exact cum se fac conexiunile dintre celulele nervoase în creierul omenesc, s-ar afla și care dintre ele trebuie excitate, pentru a obține anumite reacții, fie că este vorba despre acțiuni, despre reacții corporale sau chiar despre anumite senzații. La o apăsare pe buton s-ar putea obține senzații ca sila, foamea și setea, precum și satisfacția, somnul și starea de veghe. Perspectivele oferite sunt greu de apreciat.

— Mi se pare groaznic, zise Helene. Ca și cum ți s-ar ordona ce să faci, aplicându-se creierului șocuri electrice.

— Sigur că se ridică o mulțime de probleme filosofice, acceptă doctorul Danzer. Stupefiant este că într-un asemenea caz, ceea ce faci, faci pentru că vrei. Astfel, dacă îl întrebați pe pacientul de care vă povesteam de ce a făcut asta, v-ar putea prezenta întotdeauna un motiv. Că l-a mâncat fața, că a trebuit să își dea de pe frunte o șuviță de păr ori că a simțit că trebuia să se atingă în acel loc. Dar niciodată nu va spune că nu a vrut să o facă sau că șocul electric aplicat l-a silit să facă asta.

— Înfiorător.

— Dar și deosebit de revelator, zise el. Evident, asta înseamnă că pe plan fizic se resimte altfel decât receptăm noi. Noi credem că apare motivul și noi acționăm impulsionați de el, dar se pare că mai întâi acționăm și abia pe urmă găsim o motivație.

Helene se gândi câteva clipe, apoi întrebă:

— Dar ce s-ar întâmpla dacă i-ați implanta cuiva un electrod în creier, l-ați impulsiona electric și acest lucru l-ar determina să implanteze cuiva un electrod și așa mai departe… Nu ar trebui să vă întrebați de unde v-a venit inițial dorința de a face asta?

Dr. Danzer râse.

— Cred că aceasta este o întrebare care nu poate veni decât de la o programatoare. Cu Frau Kroll am discutat la nesfârșit astfel de teme. Concluzia mea este că în realitate noi nu suntem individualități, ci doar ne închipuim că suntem. Suntem de fapt părți ale unei unități primordiale: părți ale unui trup etnic, părți ale rasei noastre – așa cum Führerul și-a dat seama cu ani în urmă.

— Hmm!

Helene scoase un fel de mormăit care putea fi interpretat oricum. Ideea de a fi doar parte a unui „trup etnic” îi displăcuse întotdeauna, și acum, după tot ce îi relatase