Dar va trebui să colaboreze cu el, nu avea încotro și nu avea sens să iște o ceartă pe această temă.

Dr. Danzer luă un fursec și continuă să peroreze neobosit:

— Așa cum am spus, marea enigmă aici este jocul de ansamblu al neuronilor în creier. Cum funcționează fiecare celulă s-a stabilit și chiar este simplu. Ea primește semnale de la alte celule nervoase și când puterea semnalelor sosite în același timp depășește un anumit nivel, atunci „se încinge”, cum s-ar zice, și trimite la rândul ei semnale celulelor nervoase cu care este conectată.

Helene încercă să își imagineze secvențele programului.

— Este simplu. Surprinzător este că în acest fel trebuie să se realizeze întreaga noastră gândire.

— Da, nu-i așa? La nivelul celulei singulare nu se poate face. Deci secretul se află în interconectarea lor. Un creier uman conține miliarde de neuroni și fiecare dintre ei se poate lega la sute de alți neuroni. Deja este vorba de dimensiuni enorme.

— Dar cum se descoperă cum funcționează asta? Că doar nu se poate diseca creierul unui om, când acesta gândește.

Savantul mustăci:

— Ați pus degetul pe rană. Chiar dacă se evită problema morală și se operează de exemplu un criminal condamnat la moarte, moare repede și nu va mai gândi, așa că nu se poate observa nimic.

— Tocmai, zise Helene.

O treceau fiori văzând cu câtă lejeritate vorbea dr. Danzer despre sacrificarea unui om pentru astfel de cercetări, dar probabil că toți cercetătorii din domeniul neurologiei erau așa. Ea nu se putea imagina deschizând cu ferăstrăul craniul unei maimuțe, pentru a-i implanta electrozi în creier. Nici măcar pe al unui șobolan.

Dr. Danzer continuă:

— Așa ne-a venit ideea să abordăm problema invers. Dacă am reuși să reproducem modul de funcționare al unui creier, ne-am zis noi, am obține informații valoroase pentru cercetări ulterioare. Și cum am putea face asta? Firește cu ajutorul computerelor. Autorii romanelor SF denumeau aceste mașini „creiere electronice”, nu este așa? De exemplu, Jules Verne chiar a prezis computerul electronic într-unul dintre primele lui romane.

Helene își drese glasul.

— Nu l-a prezis de fapt, ci a prezentat un mit larg răspândit. S-a abonat la toate publicațiile științifice importante din timpul său și s-a inspirat din ele. Existau deja submarine când a scris Douăzeci de mii de leghe sub mări, doar că acest fapt nu era atât de cunoscut. De asemenea, când a scris romanul Marele ordinator, deja existau primele computere.

Doctorul se opri și se încruntă.

— Ah, da? Nu știam. Am crezut întotdeauna…

— Cei mai mulți oameni cred asta. Dar nu corespunde realității.

Ea se gândi la Arthur, care o determinase să cerceteze mai profund problema aceasta.

— Nu contează, spuse savantul și își trecu mâna prin părul lung și alb. Ideea aceasta a stat la baza proiectului. Și este evident că noi nu vom putea spera să reconstituim creierul uman. Chiar și niște calcule simple arată că în stadiul actual al tehnicii este imposibil. Dar nici nu este necesar. Creierul funcționează mai mult ori mai puțin la fel ca la toate vietățile. Ceea ce înseamnă că dacă putem reconstitui un creier cu capacitățile, să zicem, ale unei albine ori ale unei furnici, acest lucru ne va ajuta enorm. Și gândiți-vă că astfel de creiere sunt capabile de performanțe surprinzătoare! O albină știe să zboare, știe să se orienteze în spațiu, poate comunica evident cu alte albine și face multe altele. Este o adevărată minune că toate acestea pot fi controlate de un organ atât de minuscul.

— Și atunci v-ați adresat lui Frau Profesor Kroll, presupuse Helene.

— Da, exact. El râse jenat și continuă: Grupul nostru de cercetători se compunea doar din bărbați. Aveam probleme și să pornim un computer. La facultate existau câteva colaboratoare femei, și firește câteva studente, dar niciuna dintre ele nu se pricepea la programare.

— Frau Kroll ne-a povestit celor care am câștigat premii la concursul de programare câte ceva despre asta, când am fost în vizită la Berlin. Mi s-a părut interesant, dar nu mă așteptam să fiu implicată vreodată. Helene se pierdu în gânduri și deodată se simți groaznic de bătrână: Dumnezeule, este o veșnicie de atunci. Era prin 1938. Pe atunci mai trăia fratele meu.

— Primele discuții cu ea au avut loc în vara anului 1934. Până în 1938 făcusem progrese importante. Frau Kroll a dezvoltat o tehnică de programare complet nouă pentru a configura rețele neuronale pe calculatoare. Dr. Danzer ridică mâinile în sens de scuze: Nu vă așteptați să vi le explic, eu nu am înțeles nici măcar ce înseamnă un algoritm, ca să vedeți, de fapt, cât sunt de neștiutor în acest domeniu. Frau Kroll mi-a explicat că problema principală ar fi că într-un computer totul se derulează într-o ordine strictă, operațiile se fac una după alta, o instrucțiune urmează alteia, în timp ce într-o rețea neuronală se întâmplă simultan. Asta este aparent dificil de implementat și face ca simularea noastră de creier să lucreze relativ încet, comparativ cu un creier veritabil. Ceea ce nu este neapărat un dezavantaj, pentru că în acest mod pentru noi, cercetătorii, este mai simplu să privim cum se produce gândirea. Și de altfel, evoluția în tehnică este continuă, computerele sunt tot mai rapide, așa că la un moment dat se ajunge ca „ochiul nostru atotvăzător” să devină mai rapid decât creierul biologic.

— Ochi atotvăzător? repetă mirată Helene.

— Așa denumim noi sistemul. Dar firește că acesta nu poate fi numele oficial al proiectului, deoarece „ochiul atotvăzător” este o noțiune a francmasoneriei, care este interzisă în Germania, desigur dintr-un motiv bine întemeiat. Denumirea oficială este TTIB, prescurtarea de la Totale Transparenz durch InformationsBewusstheit (Transparență totală prin conștientizarea informațiilor).

Helene se încruntă:

— Aha. Și asta ce înseamnă?

— Nu se înțelege din prima, nu? Sincer să fiu, nici nu trebuie. Pe scurt, diferența dintre o rețea neuronală și un computer normal este aceea că un computer poate fi programat, pe când rețeaua trebuie antrenată. În timp ce un computer este o mașină, rețeaua manifestă mai curând caracteristici tipice organismului, mai