ales că este capabilă să învețe. Asta nu înseamnă că trebuie să ne imaginăm că dumneavoastră dresați sistemul ca pe un animal – ar merge mult prea încet. Nu, îl alimentați cu date alese cu grijă și îl lăsați să tragă propriile concluzii. Dumneavoastră îi prezentați o serie de întrebări împreună cu răspunsurile corecte – una cât mai amplă. El nu obosește niciodată și nici nu își pierde interesul. Și îl lăsați să tragă concluziile. Apoi îi puneți o întrebare, al cărui răspuns îl căutați dumneavoastră, și minune, cu mare probabilitate veți primi răspunsul corect.

— Eu nu pot să îmi imaginez cum se petrec toate acestea, mărturisi Helene. Este ca și cum sistemul ar putea să prezinte propriile reflecții. Cum să funcționeze așa ceva?

Doctorul Danzer își trecu mâna peste gât.

— Hmm… ca să fiu sincer, nici nouă nu ne este ușor să înțelegem cum funcționează. Dar funcționează, și în privința acestui fapt nu există nicio îndoială. Și încă funcționează uluitor de bine. Sistemul este capabil ca într-un domeniu care i se prezintă să recunoască raporturi care până atunci nu au fost sesizate de nimeni. Adăugă radiind: Deci dumneavoastră va trebui să reînvățați să folosiți computerele.

— Hmm!

Helenei i se părea extrem de ciudat. În timp înțelesese destul de bine modul în care funcționau computerele și ce competențe aveau acestea, însă a prezenta propriile reflecții cu siguranță nu era una dintre capacitățile acestor aparate. Dimpotrivă, aceasta era problema programărilor: mașina nu era în stare să protesteze dacă i se cereau din greșeală tâmpenii. Ea executa cuminte tâmpenii, pentru că era o mașină și mașinile nu înțeleg ce fac de fapt, ci prelucrează impulsuri electrice în anumite modalități destul de complicate, simulând cremalierele și mișcările de rotație dintr-o mașină analitică.

— Observ că sunteți sceptică, constată savantul. Nu este nimic neobișnuit, i se întâmplă practic oricui, când aude prima oară despre așa ceva. În această privință noi suntem pionieri absoluți. Nimănui nu i-a mai venit o astfel de idee. El se aplecă în față și scoase din servietă o mapă subțire, de culoare gri. De aceea m-am obișnuit să port la mine un exemplu din practică.

Puse mapa în fața sa, dar nu o deschise, ci mai întâi își împreună palmele pe ea și întrebă:

— Ați auzit vreodată despre atentatul cu explozibil de la berăria Bürgerbräukeller din München, anihilat în 1939?

— Nu, recunoscu Helene.

— Nu are importanță, puțini au auzit de el. Așa se întâmplă cu atentatele eșuate. În ziare au titluri mai puțin impresionante decât atentatele care reușesc. Își desfăcu palmele și le puse pe mapă, apoi continuă: La începutul anului 1938, mulțumită ajutorului primit de la Frau Kroll, am ajuns să punem în funcțiune prima rețea de tip neuronal. Se derula pe patru computere, aflate în laboratorul nostru de la universitatea din München. Inițial l-am antrenat cu material de exercițiu pregătit, ceea ce ne-a luat aproape un an. Din punct de vedere științific era extrem de interesant. Apoi ne-a venit ideea să vedem ce se întâmplă în cazul în care confruntăm rețeaua noastră cu date din viața reală, neselectate, ci haotice. Voiam să aflăm dacă rețeaua se va descurca, exact ca un organism care trebuie să învețe să se descurce în orice mediu. Am primit aprobarea să legăm sistemul nostru cu câteva surse cu cantități mari de date disponibile la München – cu sistemul telefonic, cu băncile, cu ziarele etc. Se înțelege că în condiții stricte, pentru că o parte erau date confidențiale. Habar nu aveam ce se va întâmpla. Ne așteptam ca sistemul nostru să cedeze în fața potopului de informații și să uite lucrurile învățate până atunci.

El deschise mapa.

— Dar iată ce s-a întâmplat.

Scoase câteva pagini scrise.

— Problema pusă sistemului era să afle care este comportamentul normal. Nu i-am dat niciun fel de indicații, eram doar curioși să aflăm ce va identifica sistemul ca fiind „normal”. Nu am avut în vedere efectul secundar că în același timp vor fi identificați și oamenii care în percepția lui aveau un comportament cu un grad înalt de anormalitate.

El așeză paginile în fața Helenei.

— Acesta a fost unul dintre ei. Un anume Johann Georg Elser, născut la 4 ianuarie 1903 în Hermaringen, Württemberg. Tâmplar.

— Și ce era la acesta atât de anormal?

Helene se aplecă asupra textului imprimat. După câteva date despre părinți și frați urmau informații privind cariera lui:

 

1922 – examen de calfă, cel mai bun din promoție

1928 – membru în Roten Frontkämpferbund

 

Aceasta fusese o organizație paramilitară a comuniștilor, după câte știa ea.

— Nu a avut puțini membri, nu? Desigur că a fi membru al ei indică o poziție ostilă statului, dar nu una anormală.

— Citiți mai departe, zise dr. Danzer.

 

12/1936 – 03/1939 angajat la firma Waldenmaier, Heidenheim, ca debavurator, deși meseria lui este de tâmplar.

04/1939 raport de pierdere de explozibile: inventarul la firma Waldenmaier, Heidenheim, constată lipsa a 250 de brichete de exploziv.

04/1939 – 07/1939 angajat la firma Steinbruch Georg Vollmer, Königsbronn-Itzelberg ca muncitor, deși meseria lui este de tâmplar mobilă.

08/1939 raport de pierdere explozibile: inventarul la firma Steinbruch Georg Vollmer, Königsbronn-Itzelberg constată lipsa a 105 cartușe explozive dinamită, 125 de capse detonatoare.

 

Helene se încruntă.

— El era tâmplar de mobilier, dar a lucrat ca debavurator și ca muncitor la o carieră de piatră, și a făcut asta un timp destul de îndelungat. Asta chiar este bizar.

— Și în timp ce era la aceste firme, de acolo au dispărut explozibile.

— Asta este mai mult decât neobișnuit.

Ea citi mai departe:

 

05.08.1939 se mută la München, Blumenstraße 19/II (subînchiriere, cameră)

01.09.1939 se mută în München la adresa Türkenstraße 94/II (subînchiriere, cameră)

 

Ora 18 – 19: cumpără bilet tramvai (0,10 RM), cartier Maxvorstadt

Ora 20 – 22: cumpără „meniu muncitoresc” (0,60 RM),