Ora 7 – 9 ziua următoare: cumpără bilet tramvai (0,10 RM) în Heidhausen; conform coordonatelor telefonul se află în Maxvotstrat.

— Asta ce înseamnă? întrebă Helene mirată.

— Înseamnă că sistemul a remarcat faptul că din 28 august 1939 numitul Georg Elser s-a dus seara cu tramvaiul la berăria Bürgerbräukeller de 23 de ori, a comandat cel mai ieftin meniu și a revenit acasă abia în dimineața următoare! În tot acest timp lăsa telefonul acasă. Acest comportament i-a părut sistemului anormal.

Helene încercă să sesizeze dedesubturile.

— Asta ar fi putut însemna că avea o aventură cu o chelneriță de la acea berărie. Ea revăzu datele personale ale individului și apoi spuse: în 1930 a devenit tată al unui fiu din afara căsătoriei, cu numele Manfred. Mamă era o chelneriță din Konstanz, Mathilde Niedermann. Deci nu ar fi fost ceva neobișnuit pentru el.

— Corect. Doctorul Danzer confirmă. Pe de altă parte, era membru în Frontkämpferbund și probabil că avea un amestec în furtul explozibilelor. De aceea noi am anunțat poliția, pentru siguranță.

— Și?

— L-au găsit și l-au ridicat. În timpul interogatoriului le-a atras atenția că avea probleme cu genunchii. Medicul s-a întrebat dacă avea o slujbă în care ar fi trebuit să lucreze în genunchi, faianțar sau ceva asemănător. Dar de la sosirea în München acesta nu se angajase nicăieri. Închiriase un atelier cu locuință și le spusese vecinilor că era inventator. În urma percheziționării camerei sale a rezultat că furase tot explozibilul și că meșterea în atelier un focos.

Respirația Helenei se acceleră.

— Chiar așa? Plănuia un atentat?

— Da. În cele din urmă l-au făcut să recunoască. O inspecție amănunțită la Bürgerbräukeller a dezvăluit că una dintre coloane era găurită și explozibilul era ascuns în interior. Doar focosul nu era instalat. Pe vremea aceea Hitler vorbea în berăria respectivă în fiecare seară de dinaintea aniversării tentativei sale eșuate de puci din 9 noiembrie 1923. Elser plănuia să îl arunce în aer pe el și pe toată conducerea reunită a Reichului chiar cu această ocazie.

Fără să vrea Helene duse mâna la gură.

— Dumnezeule! Dacă ar fi reușit!

— Da, nu-i așa?

— Și sistemul dumneavoastră a împiedicat asta?

— Da. Elser avea probleme cu genunchii, pentru că în fiecare seară în care se ducea la Bürgerbräukeller, se ascundea într-o debara și se încuia, ca mai târziu să lucreze la coloană, muncă pentru care stătea mai tot timpul în genunchi. Dimineața părăsea sala pe ieșirea de urgență spre grădină. Ducea cu el un sac cu moloz, pe care îl golea în Isar.

— Incredibil!

— Când Führerul a aflat de asta, a văzut în ea un semn al sorții și a ordonat construirea sistemului, pentru ca astfel să se poată ține sub observație întregul Reich german. Doctorul Danzer ridică mâinile și apoi continuă: Asta este ceea ce facem noi acum. În Berlin-Lichtenberg am creat un puternic centru computerizat. El cuprinde un întreg ansamblu de clădiri situat între Frankfurter Allee, Magdalenenstraße, Normannenstraße și Ruschestraße, care este păzit strict de SS. Vă puteți imagina că a-l construi în condițiile războiului nu a fost ușor. Dar în curând sistemul va putea fi pus în funcțiune.

Helene mai răsfoi paginile următoare, în care erau consemnate secvențele interogărilor pe care sistemul le făcuse din proprie inițiativă.

— Este incredibil. Noi, cu interogările noastre, nu am fi descoperit niciodată asta. Nici măcar nu ne-ar fi trecut prin cap să căutăm asemenea legături.

— Nici sistemul nu are idei. El face comparații între tot ce există.

— Când va fi terminat, va face munca noastră, concluzionă Helene trezită la realitate. Și o va face mai bine decât noi. Atunci vom fi în plus.

— Tocmai de aceea proiectul este încă strict secret, interveni dr. Danzer zâmbind blând.

•••

Când doctorul Danzer o lăsă să plece – fusese de părere că ea trebuie să se gândească mai întâi la toate acestea, pentru ca abia apoi să înceapă adevărata muncă –, pentru prima dată după bombardament, îi trecu prin cap să îi viziteze pe Marie și pe Otto, și desigur înainte de toate pe Arthur. De la agenție se duse direct la gospodăria acestora, pentru a nu fi reținută acasă. Cine știe când va mai putea face asta, având în vedere ce o aștepta!

Faptul că de data aceasta lua pentru prima dată telefonul cu ea reprezenta un mare risc. Deși nu făcea decât să viziteze un prieten, nu? Nu era interzis. Între timp Otto meșterise o cutie izolată fonic, în care se aflau încărcătoarele. Acolo își lăsă și Helene Votelul, înainte de a se duce la ascunzătoarea lui Arthur.

De aici exploziile nu s-au auzit foarte tare, dar podeaua s-a zdruncinat, îi povesti Arthur despre noaptea de duminică. Și, sincer să fiu, am tremurat. După ce ai trăit un foc de baraj rusesc, se pare că trupul nu îl mai uită.

Helene îi spuse că nu putea să se culce cu el, deoarece era la menstruație. Se simți mai ușurată, dar și tristă. Voia să stea în brațele lui, să îi vâre mâna sub cămașă pentru a-i simți pielea caldă, să își pună capul pe pieptul lui, ca să îi audă inima bătând. Apoi îi povesti totul: despre doctorul Danzer, despre proiectul TTIB, despre electrozii din creierii maimuțelor, despre atentatul contra lui Hitler, care fusese cât pe ce să reușească dacă nu ar fi existat cele patru computere interconectate dintr-un laborator al universității din München.

— Dumnezeule, imaginează-ți! Asta ar fi schimbat totul. Totul.

— Și tocmai eu trebuie să ajut la finalizarea acestei mașinării, zise Helene. Mă simt oribil în fața colegilor. Când sistemul va intra în funcțiune, noi vom fi în plus.

Arthur își trecu degetele prin părul ei. Știa că asta îi plăcea.

— Nu te poți eschiva?

— Nu. Cel mult pot să fac pe proasta.

— Și pe urmă?

— O să facă altcineva treaba mea. Rezultatul va fi același. Ea se ridică, îl privi de sus și se strădui să nu strige: Cum te-aș