mai putea proteja, dacă nu aș mai lucra la NSA? Dacă agenția nu ar mai exista? Dacă în locul ei acest sistem te-ar căuta în modalități pe care eu nici măcar nu le înțeleg?

Pe chipul lui Arthur apăru un zâmbet silit.

— Poate că sistemul acesta nu funcționează chiar așa cum își imaginează ei?

— Arthur! El a prevenit acel atentat. Omul a mărturisit că a vrut să îl omoare pe Hitler! Am văzut cu ochii mei cum a decurs căutarea, înregistrarea pașilor realizați… Cu interogările noastre de siguranță nu l-am fi găsit toată viața! Sistemul a fost mai inteligent decât noi, înțelegi?

Ea se răsuci și își cuprinse genunchii cu brațele.

— Eu nici nu sunt sigură ce vrea de la mine doctorul Danzer. A spus că este vorba despre cu totul alt fel de programare. Nu am idee ce a vrut să spună cu asta. Nici nu îmi pot imagina un alt fel de programare… și nici nu vreau să îmi imaginez! Ce este greșit în tehnicile dezvoltate de Ada Lovelace? Sunt principii confirmate în aproape o sută de ani!

Un moment ea își ascunse fața între brațe și genunchi, apoi ridică din nou capul și vorbi repede, înainte ca tremurul ce începea să pună stăpânire pe ea să o poată cuprinde:

— Nu știu cum să împiedic acest supercomputer să te găsească. Nu știu nici măcar dacă se poate!

Arthur se ridică și o cuprinse în brațe. Se mai liniști.

— O să reușești cu siguranță, spuse el cu vocea lui calmă și gravă, părând deplin convins. Vei reuși cu siguranță să înțelegi cum funcționează totul și vei găsi un truc. Ca întotdeauna.

Helene scânci:

— Ce truc?

— Unul pe care nu l-a descoperit nimeni! spuse Arthur și râse. Habar nu am care. Dacă eu aș ști, nu ar mai fi un truc adevărat.

Helene își pironi privirea într-un colț al ascunzătorii, în care lemnul începuse să se decoloreze din pricina umezelii și să se deformeze, se gândi o vreme, dar nu îi trecu nimic prin minte.

— Îmi este teamă, mărturisi ea în cele din urmă, că toată treaba asta ne depășește.

— Așa se întâmplă mereu, răspunse Arthur. Este la fel ca în război. De fapt, noi am vrut să ocupăm doar Polonia și acum ne aflăm în război cu întreaga lume.

54.

În aceste zile Eugen Lettke avea senzația că trăia un vis urât. Locuința era goală și rece, dar nu era capabil să realizeze de ce, pentru că avea atât de multe de făcut, de rezolvat. Trebuia să se ocupe de înmormântare, să procure hârtii, documente. Din fericire, mama lui îi lăsase indicații exacte cu privire la acest eveniment – ce cântece se vor interpreta, cu ce flori să îi orneze sicriul – și cu ani în urmă își cumpărase și locul de veci. Acest lucru îi ușurase munca și îl scutise de multe decizii, pe care nu putea să le ia în starea în care era.

Colegii i-au prezentat condoleanțe, iar la înmormântare au venit Völkers și câteva programatoare. Nu și Helene Bodenkamp, reținută de un proiect urgent – i-a transmis cineva, iar el a dat din cap fără a se mai gândi ce însemna asta. A încercat să lucreze în aceste zile. A petrecut mult timp la birou, dar seara nu mai era capabil să își amintească ce făcuse de fapt. Dar nu s-a plâns nimeni.

Abia marți îi trecu prin cap să poarte o brasardă neagră. Trebuia să cumpere una, dar nu știa de unde. Până la urmă îl ajută o vânzătoare de la un magazin general, care fusese afectat de bombardament.

Miercuri după-amiaza a avut loc înmormântarea. Preotul a ținut un discurs lung, dar Eugen Lettke avea impresia că vorbea despre cu totul altă persoană, nu despre mama lui. Colegii de la NSA îi erau alături, firește cu excepția lui Adamek. Veniseră și câteva bătrâne dintre cunoștințele mamei lui, pe care nu le știa după nume. A mers în urma sicriului, a strâns mâini și a mulțumit pentru condoleanțe ca un automat. Era frig și se gândeau că va ninge ori va ploua, dar nu se întâmplă asta. Parcă și norii de pe cer erau reținuți.

Apoi se termină, se duse acasă, în locuința care acum îi părea și mai pustie decât înainte de înmormântare. Se așeză pe un scaun în bucătărie, fără a-și dezbrăca pardesiul și fără a se descălța, privind în lumina palidă, moartă, care pătrundea prin fereastră și umplea încăperea în liniște. După un timp înțelese că aștepta să se ivească mama și să îl întrebe ce voia să mănânce la cină, deși nu o interesase niciodată și gătise întotdeauna ce considerase ea că ar fi bine. Dar îl întreba întotdeauna. De acum nu avea să o mai facă niciodată.

Era îndurerat? Își cercetă adâncul sufletului, dar nu simți nimic, doar un mare gol. Nu tristețe, ci doar… ceva straniu.

În cele din urmă își pregăti ceva pentru cină, câteva sandvișuri. Oricum nu îi mai era foame de când se întorsese de la Berlin. Apoi se culcă și dormi ca un bolovan.

Era… neobișnuit? Enervant? Înspăimântător? Străin! – să se trezească dimineața și casa să fie complet pustie, într-o liniște deplină. În bucătărie nu se auzea nimeni. Totul părea părăsit. Trebui să își facă singur cafeaua, să își pregătească singur micul dejun și nu avu cu cine să discute. Deși mama lui îl călca deseori pe nervi, s-ar fi simțit mai bine dacă ea ar fi fost acolo.

Îi era greu să conceapă că nu se va mai întoarce niciodată.

Sosi vremea să plece și abia când ajunse la jumătatea scărilor îi trecu prin cap că ar fi mai bine să încuie ușa, așa că se întoarse.

Ajunse la agenție, îl salută pe portar așa cum făcea de ani buni, își puse pardesiul și pălăria în cuier, acolo unde le era locul, și mai făcu ceva. Citi ziarele americane de pe rețea. Scoase mapa cu proiectul pentru consumul de curent, dar îl lăsă după scurt timp deoparte, pentru că nu se putea