concentra asupra lui. Se duse la toaletă. La prânz, mersese la masă. Reveni acasă, în aceeași locuință pustie, pe care o părăsise dimineața și în care nu se schimbase nimic.

Va trebui să găsească pe cineva care să se ocupe de gospodărie, își zise. Dar amâna zi de zi să facă asta și grămada de cămăși murdare deveni tot mai mare.

•••

În zilele următoare Helene se adânci în munca ei, uită de tot ce o înconjura, mai rău decât atunci când fusese implicată în proiectul „Nisip mișcător”.

După prima convorbire cu Frau Profesor Kroll deveni teribil de agitată. Un bărbat de la serviciul tehnic îi conectă un telefon special, deoarece discuția trebuia să se desfășoare pe o linie securizată și codificată, fiind secretă. Bărbatul îi arătă butonul care deschidea codificatorul – o cutie masivă, cu carcasa din cupru, montată alături – și îi spuse că trebuia să fie atentă la lampa semnalizatoare: dacă era verde, putea vorbi liber, dacă era roșie, securitatea liniei era periclitată.

Helene asculta agitată și îngrijorată să nu îi lase lui Frau Profesor Kroll o impresie proastă, să nu creadă că era grea de cap. Dar când vorbi cu femeia vârstnică, temerea ei se risipi. Profesoara își aminti de ea, ba chiar reținuse și întrebarea pe care i-o pusese și îi spuse direct:

— Copila mea, nici eu nu știu mai mult decât tine. În ce privește noua utilizare a acestor computere, suntem pioniere amândouă, pășim pe un teren necercetat.

Vorbiră la telefon mult, foarte mult. Helene nu vorbise niciodată atât la telefon. Frau Kroll i-a prezentat cât de cât noua tehnică de programare, i-a trimis prin poșta electronică scheme și modele și i-a răspuns la întrebări.

Prima problemă fundamentală care trebuia rezolvată era aceea că în creier neuronii lucrau toți odată, pe când într-un computer, treptat. Pentru a crea ceea ce Frau Kroll denumea „pseudo-simultaneitate”, au reprezentat neuronii artificiali și legăturile lor în tabele. Acestea au fost introduse apoi într-un program, într-o anumită succesiune, iar rezultate în al doilea tabel. După care au făcut invers, și tot așa. „Frecvența pulsului” se numea „Fundă” și tot ce se petrecea în timpul ei putea fi considerat cvasi-simultan.

— Dar introducerea unui asemenea rezultat intermediar într-un depozit de date s-ar face extrem de încet! remarcă Helene.

— De aceea nici nu vom face asta, îi explică Frau Kroll, ci vom păstra tabelele în matricele de memorie. Cu privire la aceste amănunte nu trebuie să ne facem probleme, pentru că funcționează deja. Există o suită de algoritmi pe care îi puteți apela.

Cum se foloseau aceste rețele pentru a rezolva diverse probleme a fost mai greu de înțeles. Rețeaua primea date de intrare și furniza date de ieșire. Corectitudinea ori incorectitudinea acestora trebuia semnalată înapoi rețelei pentru ajustare, care se putea realiza în diverse modalități. Măsura cea mai simplă și de aceea și cea mai frecventă era de modificare a pragurilor de la care un neuron artificial declanșa un impuls. Dar uneori era necesară crearea de legături noi ori eliminarea legăturilor existente, uneori chiar adăugarea sau îndepărtarea unor elemente neuronale. O rețea se programa în acest mod, să zicem singură, și acest mecanism de cuplare inversă îi era greu de înțeles Helenei. Marți seara, după ce vorbise la telefon cu Frau Kroll aproape zece ore, se simțea ca și cum se repezise cu capul într-un zid și nu mai pricepea nimic.

— Pentru astăzi este de ajuns, spuse în încheiere Frau Kroll. Duceți-vă acasă, liniștiți-vă, gândiți-vă la altceva și mâine-dimineață multe lucruri au să vă pară mai clare.

Dar Helene nu avea niciun chef să se ducă acasă. Acolo o aștepta mama sa zăcând în pat, o imagine diferită, dar nu liniștitoare. În loc să plece, se duse la baie, se spălă pe față cu apă rece până simți furnicături, și reveni la computer. Apelă programele trimise de Frau Kroll, îl studie pe fiecare în parte, precum și explicațiile și exemplele și târziu în noapte construi rețele proprii, simple, pe care le manevră, pentru a înțelege cum funcționau.

Când ajunse acasă, trecuse mult de miezul nopții. Totul era adormit. Înghiți cu lăcomie cina lăsată de Johanna, se întinse în pat și adormi pe loc.

A doua zi avea într-adevăr mintea mai limpede și în cursul dimineții Frau Kroll o lăudă:

— Sunt de-a dreptul surprinsă. Nimeni nu a mai înțeles atât de repede lucrurile acestea, nici măcar eu!

Totuși Helene petrecu și seara următoare în fața computerului și experimentă, testă, încercând să capete sentimentul că pricepea cum funcționa rețeaua asemănătoare neuronilor.

Joi apăru din nou doctorul Danzer, care fusese informat de Frau Kroll că Helene era pregătită să înceapă lucrul la proiectul propriu-zis. O felicită, se arătă surprins că avusese nevoie de atât de puțin timp pentru a-și însuși bazele și sublime că el nu se pricepe la programare și nici nu se gândește să se amestece în așa ceva.

— Rolul meu este să vă furnizez sugestii din cercetarea creierului și să vă împărtășesc din experiențele noastre în urma primului proiect de la München. Restul este misiunea dumneavoastră.

Marea problemă nerezolvată a sistemului era viteza redusă. Primul țel declarat era de a ține sub control datele a optzeci de milioane de germani ai Reichului, lucru care nu se putea compara cu o situație de laborator din München, unde se lucra doar cu datele locuitorilor din München și dintre aceștia doar cu cele cu inițialele de la A la F.

— Dacă individul s-ar fi numit Georg Müller, nu l-am fi descoperit, recunoscu doctorul Danzer cu sinceritate. Și berăria Bürgerbräukeller ar fi sărit în aer pe 8 noiembrie 1939. Cât nu se produc computere considerabil mai rapide – aparatura Siemens realizată la Berlin-Lichtenberg era deja cea mai rapidă din lume pentru unele probleme se va apela tot la programele tradiționale. Nu se știa nici cum se puteau cupla computerele la rețeaua pseudoneuronală.

Au discutat, au testat diferite abordări, au renunțat și au luat-o de la capăt. Cercetau un teritoriu necunoscut.

Într-un moment de liniște, Helene recunoscu faptul că era o provocare intelectuală fascinantă.

Nu încetă