să studieze noaptea, seară de seară pleca tot mai târziu de la agenție. Nimeni nu se mira, în ciuda secretizării, toți colegii știau că ea era implicată în ceva nemaiauzit.

Dar nimeni nu bănuia că ceea ce va rezulta în final va face Agenția Națională de Securitate de prisos.

Între timp, studiile ei nocturne nu se mai îndreptau către aprofundarea cunoștințelor de bază, și de acest lucru devenise de mult conștientă. Nu, dacă ea zăbovea mult după miezul nopții în fața computerului, până o usturau ochii și o durea spatele, o făcea pentru a căuta un truc care să îi salveze pe Arthur, Marie și Otto de sistemul TTIB. Un truc care să împiedice computerele din Berlin-Lichtenberg să dea de urma ascunzătorii iubitului ei, dacă ea nu mai era capabilă să controleze operațiunile de căutare.

Dar oricât își chinuia creierul, nu găsea nimic. Pe măsură ce pătrundea tot mai mult în construcția sistemului TTIB, se familiariza cu circuitele lui și i se părea că îi poate anticipa reacțiile, ca și cum ea și sistemul ar fi o unică persoană, dar tot nu vedea vreo posibilitate de a-l manipula sigur și totodată fără a lăsa urme.

Nu dorea să intervină în „codul extern”. Aceste programe erau scrise în modalitate tradițională și fuseseră citite de zeci, dacă nu de sute de programatoare, așa că orice manipulare ar fi fost descoperită la un moment dat.

Spre deosebire de acestea, rețelele de tip pseudoneuronal erau o ascunzătoare ideală, fiind dimpotrivă aproape de necitit în comparație cu programele tradiționale și nimeni nu înțelegea cu adevărat cum funcționau acestea. Dar marea putere a acestor structuri stătea tocmai în flexibilitatea lor, cu alte cuvinte, ele se modificau de la sine permanent, ceea ce făcea să nu existe garanția că o protecție odată instalată pentru Arthur va exista permanent. La fel de bine se putea ca sistemul să o uite la un moment dat.

Da, ea colabora la ceva nemaiauzit, dar această implicare cerea și eforturi nemaiauzite. Petrecu și seara de sâmbătă la agenție și când plecă târziu acasă, portarul îi spuse compătimitor:

— Sunteți foarte palidă, Fräulein Bodenkamp.

Nu o impresionă prea tare. Îi zâmbi absentă bărbatului, care îi înmână telefonul și plecă în noaptea rece cu gândul la valorile de prag, la tensiunile de conectare și la reacțiile inverse.

•••

Duminica a fost obligată să ia o pauză și a profitat de asta. S-a trezit târziu. Se simțea atât de obosită, încât nu îi venea să coboare din pat. În casă era mai liniște ca niciodată.

Se spălă pe îndelete, se îmbrăcă încet, mai rămase o vreme pe marginea patului, după care coborî în bucătărie.

Johanna îi pregătise micul dejun, îi turnă cafeaua și îi povesti că tatăl ei fusese chemat la clinică pentru o urgență.

— Iar mama ta m-a însărcinat să îți transmit să te duci la ea imediat ce te trezești.

Helene oftă.

— Așadar m-a prins.

— De ce spui asta?

— Infirmiera angajată de tata nu este acolo?

— Duminica, nu. Situația nu este chiar atât de gravă.

— Și eu aș avea nevoie de cineva care să mă îngrijească, zise Helene și sorbi lung din cafea.

Într-adevăr, în ultimele zile exagerase cu munca și se simțea slăbită.

Teama, își spuse ea. Era teama că nu va găsi o cale de a-l apăra pe Arthur. Gândul acesta o apăsa ca o greutate de o tonă.

După micul dejun se duse în dormitorul mamei ei. Trecuse o săptămână de când era în pat. Era și asta o realizare memorabilă, îi trecu prin cap.

Dar nu va mai sta mult așa. Noul ghips nu mai părea nici pe departe atât de masiv ca primul.

— Ah, Helene, spuse ea fără a saluta, ai putea să îmi aduci pastilele și un pahar cu apă.

Ținea în mână o revistă de modă. În cameră era lumină, dar mirosea a stătut.

Helene nu se clinti.

— Tata a spus să te ridici cât mai repede posibil.

— Tatăl tău este un stăpân de sclavi, ripostă mama și fâlfâi revista către comoda ei cu haine. Este totul acolo. Îmi trebuie două pastile din cele albastre, lungulețe, și una albă, rotundă.

— Menajarea exagerată face rău sănătății. Osul trebuie solicitat, altfel crește greșit.

— Da, da. După ce iau pastilele, mă ridic. Fără ele amețesc. Așteaptă! Mama se răsuci și dintre ceștile de cafea și paharele de apă de pe noptieră scoase un bol din porțelan, pe care îl întinse Helenei: Mai bine pune pastilele aici.

Helene luă bolul și stătea nehotărâtă cu el în mână.

— Mă întreb ce ar spune tata despre asta…

Mama scoase o exclamație de iritare, luă perna și o aruncă în Helene.

— Tu, copilul tatii! Ar trebui să te faci doctoriță, dacă le știi așa bine pe toate! Apoi se lăsă epuizată pe spate și oftă: Mă ridic. Pe urmă. După ce iau pastilele acelea blestemate. Este în regulă? Dacă vrei putem merge în camera de zi jos să vedem ce este la televizor.

Helene ridică perna care o atinsese razant și o puse pe pat.

— Bine, zise ea, pentru că nu avea chef să continue cearta și se îndreptă spre comoda pe care se înșirau o grămadă de flacoane de mărime medie, cu medicamente.

Puse bolul pe comodă, luă sticluțele și consultă inscripțiile.

— Ce sunt tabletele verzi?

— Sunt pentru seară. Ca să dorm mai bine.

— Două din cele albastre?

Helene deșurubă dopul flaconului.

— Da, două. Și una din cele albe.

Helene scoase două tablete albastre și le puse în bolul care răsună ca un clopoțel. Când să pună și pastila albă, aceasta sări din bol, se rostogoli pe comodă și dispăru în spațiul dintre aceasta și perete, înainte ca Helene să o poată prinde.

— Fir-ar…! exclamă Helene și făcu un pas înapoi.

Pastila căzuse după comodă și nu o mai putea lua.

— Așa a pățit și Irmgard ieri, comentă mama din pat. Poate că ar trebui să folosesc altceva în loc de bol.

Irmgard era infirmiera care o îngrijea în cursul săptămânii, o femeie necăjită și slabă, cu păr cărunt și lung, pe care