adânc din trupul lui  Harry. Acum, el, Ron şi Hermione se dădură înapoi pe strada  lăturalnică, bâjbâind pe lângă zid, încercând să nu scoată  niciun sunet. Atunci, de după colţ îşi făcură apariţia Dementorii; pluteau fără niciun zgomot, erau zece sau mai  mulţi şi puteau fi distinşi din cauză că erau mai întunecaţi decât restul lucrurilor din jur.

Purtau pelerine negre şi mâinile putrezite le erau acoperite cu cruste. Oare simţeau frica pe undeva, pe-aproape? Harry era  convins că aşa se întâmpla. Acum păreau să vină mai repede,  cu răsuflările lor prelungi şi hârşâite, pe care Harry le detesta,  simţind gustul disperării în aer şi apropiindu-se mai mult şi mai  mult. Ridică bagheta: nu putea şi nu avea de gând să sufere sărutul Dementorului, indiferent care ar fi fost consecinţele. Se gândi la Ron şi Hermione şi rosti: „Expecto Patronum! " Cerbul  argintiu ţâşni din baghetă şi atacă. Dementorii se împrăştiară şi  de undeva se auzi un ţipăt triumfător, dar nu putură să vadă de unde.

— El e, acolo, acolo, i-am văzut Patronusul, era un cerb!  Dementorii se retraseră, stelele începură să sclipească din nou şi paşii Devoratorilor Morţii se auzeau din ce în ce mai desluşit,  dar,  înainte ca Harry să decidă ce avea de făcut în momentul  acela de panică, din apropiere se auzi un zornăit de zăvoare şi o uşă de pe partea stângă a străduţei înguste se deschise, iar o voce spuse:

— Potter, vino aici, repede!

Se conformă fără ezitare şi cei trei fugiră pe uşa deschisă.

— Sus! Rămâneţi sub pelerină şi tăceţi! murmură o siluetă  înaltă,  trecând pe lângă ei în drum spre stradă şi trântind uşa în urma lor.

Harry nu avusese idee unde erau, dar acum, la lumina  pâlpâitoare a unei singure lumânări, văzu cârciuma murdară,  plină de rumeguş, „Capul de mistreţ". Fugiră în spatele tejghelei  şi dincolo de o a doua uşă, care ducea spre o scară instabilă din  lemn, pe care urcară cât putură de repede. Scările îi conduseră  într-o sufragerie cu un covor tocit şi un mic şemineu, deasupra  căruia era un singur tablou mare în ulei, portretul unei fete blonde care privea în afara camerei, cu un fel de duioşie absentă.  Strigătele din stradă ajungeau până la ei. Se apropiara de fereastra murdară fără să îşi dea jos Pelerina  Invizibilă şi priviră în jos.  Harry îl recunoscu acum pe cel care îi salvase, era barmanul cârciumii, singurul dintre ei care nu purta glugă.

— Şi ce dacă? striga el spre unul dintre chipurile acoperite cu glugă. Şi ce dacă? Aţi trimis Dementori pe strada mea şi am  trimis şi eu un Patronus spre ei! N-am de gând să-i accept lângă  mine,  v-am mai spus şi v-o repet!, Nu a fost Patronusul tău! îl  contrazise un Devorator al Morţii.  A fost un cerb, a fost al lui Potter!

— Cerb! tună barmanul, scoţând bagheta. Cerb! Idiotule Expecto Patronum. Ceva uriaş şi cu coarne ţâşni din vârful  baghetei: fugi cu capul în jos, de-a lungul străzii principale, şi  dispăru din câmpul lor vizual.

— Eu altceva am văzut, spuse Devoratorul Morţii, însă mai  puţin sigur.

— S-a dat stingerea, dar a venit cineva, ai auzit şi tu zgomotul, îi spuse barmanului unul dintre Devoratori. Cineva a  ieşit pe stradă şi a încălcat regulile.

— Dacă vreau să-mi dau pisica afară, o s-o dau afară, şi la  naiba cu stingerea voastră nenorocită!

— Tu ai declanşat Vraja de Hărmălaie?

— Şi dacă da, ce? Vreţi să mă trimiteţi la Azkaban? Să mă  omorâţi pentru c-am scos nasul pe propria mea uşă? Faceţi-o,  atunci, dacă asta vreţi! Dar, spre binele vostru, sper că nu v-aţi apăsat micile voastre Semne întunecate, ca să-1 chemaţi. N-o  să-i convină deloc dacă-1 chemaţi aici pentru mine şi bătrâna  mea pisică, nu-i aşa?

— Nu-ţi face tu griji pentru noi, spuse unul dintre Devoratorii Morţii. Mai bine fă-ţi griji pentru tine, că ai încălcat  regula stingerii!

— Şi unde o să mai faceţi trafic de poţiuni şi otrăvuri, dacămi închideţi cârciuma? Ce o să se întâmple cu afacerile voastre colaterale?

— Incerci cumva să ne ameninţi?

— Eu îmi ţin ciocul mic, de-aia veniţi la mine, nu-i aşa?

— Eu zic că am văzut un Patronus sub formă de cerb! strigă  primul Devorator al Morţii.

— Un cerb? răcni barmanul. E un ţap, idiotule!  -In ordine, ne-am înşelat, spuse al doilea Devorator al Morţii.

Nu vom mai fi la fel de înţelegători dacă o să mai nesocoteşti încă o dată stingerea! Devoratorii Morţii se îndepărtară cu paşi  greoi, ducându-se înapoi spre strada principală. Hermione oftă  uşurată, ieşi de sub pelerină şi se aşeză pe un scaun care se clătina. Harry trase draperiile, apoi dădu jos pelerina de peste el  şi Ron. II auziră pe barman la parter, ferecând la loc uşa  cârciumii şi apoi urcând pe scări. Lui Harry îi atrase atenţia un  obiect de pe şemineu, chiar sub portretul fetei era sprijinită o  oglinjoară pătrată.

Barmanul intră în cameră.

— Sunteţi nişte nesăbuiţi, spuse el cu o voce aspră,  uitându-se pe rând la fiecare dintre ei. Ce a fost în mintea  voastră, de aţi venit aici ?

— Mulţumim, spuse Harry, mulţumim mult. Ne-aţi salvat  viaţa.  Barmanul mormăi. Harry se apropie, uitându-se în sus la  faţa lui, încercând să vadă dincolo de barba şi părul lung,  cărunt şi aţos. Purta ochelari. In spatele lentilelor murdare,  ochii îi erau de un albastru aprins, pătrunzător.

— Al dumneavoastră este ochiul pe care l-am văzut în  oglindă. Se lăsă tăcerea. Harry şi barmanul se uitau unul la  celălalt.

— Dumneavoastră l-aţi trimis pe Dobby.

Barmanul încuviinţă din cap şi privi în jur, căutându-1 pe spiriduş.

— Mă gândeam că e cu voi. Unde l-aţi lăsat?

— A murit, spuse Harry. L-a ucis Bellatrix Lestrange.

Barmanul rămase impasibil. După câteva clipe, adăugă:

— Imi pare rău să o aud. Imi plăcea spiriduşul acela.

Se întoarse şi aprinse lămpile printr-o atingere a baghetei, fără

să se uite la niciunul dintre ei.

— Sunteţi Aberforth, spuse Harry către spatele bărbatului.  Acesta nu confirmă şi