S-au îmbătat, dar pe mine m-au prevenit că o să-mi facă rău și mi-au spus: „Nu-ți mai turnăm, să nu ne înjuri pe urmă”. Și mi-au luat paharul din față. Știau, deci, erau mai mari ca mine cu un an. Beția l-a făcut pe Puloș să ne povestească incredibile istorii de amor din satul lui, al căror erou credibil era el însuși, vîrît în istorii cu văduve ale căror reacții în fața lui mă fac și acum să rîd în celula mea, pe Asanache să înceapă să înjure discret în voce, dar plastic inventiv în conținut, uluit el însuși că suportase niște măgării ale unor colegi și chiar profesori fără să le zică nimic (se frămînta furios pe scaun și parcă se dezmeticea, se trezea la viață și devenea conștient că era un om prea bun, prea iertător, cînd, voinic cum era, putea să-i facă pe toți pilaf), pe Szekely să închine într-un stil voit bombastic în cinstea domnișoarei Nineta Romulus, care, deși bea ca și ei, nu se îmbăta deloc, spre nedumerirea mea totală. „Odată, continuă Puloș după un timp, m-am încurcat cu o farmacistă din Costești care, prima oară cînd ne-am pomenit dezbrăcați în odaia ei, a spus că, nu, nu, nu se poate, ea nu e iapă, mi-ar trebui în orice caz ceva asemănător, mai degrabă din regnul… decît cel al femeilor. Nu, de ce, să mă îmbrac și să plec… Era furioasă, cu toate că eu eram blînd, nu mă repezisem la ea, stăteam cuminte pe pat și îi ascultam protestele, care nu mai încetau, și nici nu se grăbea să se îmbrace la loc… Știi ce, mi-a spus ea în cele din urmă, exact ca într-o situație din Boccaccio, pune-ți o glamnică și atunci… A, nu știți ce e o glamnică… un fel de basma neagră înfășurată în formă circulară, o pun muierile pe cap cînd vin cu vadra cu apă de la fîntînă, să nu le doară creștetul… Și ea voia să-mi înfășor… cu o glamnică… Și-mi dă un batic de-al ei… A început să mă sărute, pe urmă nu-mi mai dădea drumul de după gît și în toiul iubirii o aud că îmi șoptește la ureche: știi ce, poți să dai la o parte glamnica… Da?! Numai că eu, de la început, fără să vadă ea, o dădusem de mult la o parte… Alta, tot așa, cu toate că știa bine cine sînt, a întors la un moment dat capul înapoi spre mine în timp ce o iubeam ținîndu-i spinarea în brațe s-a holbat: Cine ești tu, zice, de unde vii?” Szekely izbucni într-un rîs subțire, pițigăiat, înalt… Asanache îl potoli: „Șandor, mai încet, nu uita unde sîntem…”

Totuși, nu se clătina nimeni cînd am plecat, iar eu am făcut bine că i-am ascultat și n-am mai băut. Au luat-o toți trei înainte, discreți dar hotărîți, spunîndu-mi (Asanache) s-o conduc eu pe domnișoara Nineta acasă. Am înțeles de îndată (și m-am împăcat senin în aceeași clipă cu acest gînd) că ceremonia petrecerii noastre ascunsese gîndul lor secret, de a sărbători intrarea mea în grupul lor și a-mi face cunoștință cu această ocazie și cu o fată frumoasă care să ne cimenteze prietenia.

Ea m-a apucat strîns de braț și s-a lipit de mine. Stătea prin apropiere, într-o casă fără lumină electrică, dar altfel bine clădită, mare și asemeni celor din cartier scăldată în flori și pomi cu coroane bogate. Am intrat, ea a aprins lampa și a început să se dezbrace. I-am spus în glas cu ceva care îi cerea parcă nici eu nu știu ce, că trăiesc o clipă de irealitate și n-aș vrea să se spulbere așa curînd… Și atunci ea mi-a răspuns într-o șoaptă minunată: „Nici nu se va spulbera”. Și s-a apropiat de mine, m-a înlănțuit și a început să mă sărute într-adevăr fără grabă, dar cu o patimă pe care nu i-o bănuiam, potolindu-mi bătăile prea puternice ale inimii, care mă paralizau. Și abia astfel trupul ei gol, care îmi păruse brusc inaccesibil în primele clipe cînd ea se dezbrăcase, deveni tangibil și trezi în mine, cu violență, dorința care mă torturase atîția ani în singurătate și în vis…

Era chiar ca în vis cînd mă trezii în intimitatea ființei ei, ca într-un miracol care într-adevăr nu se spulbera și ea, care nu iubea ca mine pentru întîia oară, scotea suspine ca și cînd eu eram cel puternic și experimentat și ea inocenta care descoperea cu uluire dragostea de care pînă atunci îi fusese frică. Dar eram, chiar fără să știu, experimentat, fiindcă după primul val care trecu repede, nu-i dădui drumul din brațe și în minutele care urmară bucuria care mă năpădi fu atît de covîrșitoare încît în chiar acele clipe mă îndrăgostii de ea cu toată puterea sufletului.

Nineta nu era elevă, adică nu mai era. Trăia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum îmi spuse chiar ea, și avea și rude înstărite care o ținuseră pînă nu demult în liceu… Atît îmi povesti din viața ei, nu mai mult, dar pe mine nu mă interesa viața ei de pînă atunci, prezența ei mă acapara, adică prezentul, ochii ei, dogoarea sărutărilor, dulceața amețitoare a trupului ei inepuizabil în dăruire…

Am început s-o vizitez seară de seară fără să mai stau toată noaptea; cum să le spun părinților de fiecare dată că am fost la un ceai care s-a prelungit pînă în zori? Nu puteam să-mi revin din vraja primei îmbrățișări care, dacă s-ar fi petrecut altfel, poate că ar fi fost ultima pe care aș mai fi trăit-o cu ea. Știam și de ce, dar asta îmi sporea și nu îmi potolea adînca tulburare. Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pentru că își purta sufletul dezgolit. Desigur, o să spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai să