ulei, iar mâinile şi cămaşa i s-au umplut de pete cafenii. În timp ce ungea o roată dinţată, l-au năpădit gândurile despre ce avea să-l aştepte în Anglia: La ce bază de aviaţie am să ajung? Pe ce avion voi zbura? Cum arată un nazist? Mama şi tata ar fi mândri de mine? O să fiu omorât? A mai pus nişte ulei şi a încetat să se mai frământe.

Cargobotul olandez Maaskerk făcea parte dintr-un convoi care se îndrepta spre Anglia sub protecţia navelor militare canadiene şi britanice. După o zi de mers pe mare, vasul olandez a început să aibă probleme cu elicea şi a redus viteza la şapte noduri18. Pentru că nu mai putea ţine pasul cu convoiul care înainta de două ori mai repede, Maaskerk a trebuit să navigheze pe cont propriu. Ollie i-a auzit pe membrii echipajului temându-se că deveniseră o ţintă uşoară pentru torpilele submarinelor germane; unii dintre ei chiar făceau pariuri pe seama sosirii în siguranţă în port, mai ales după ce au apărut zvonuri că în cală fusese încărcată în secret muniţie de război – mult mai periculoasă decât grânele. Sau decât şobolanii. Când au ajuns la Liverpool, au aflat ceva incredibil: convoiul fusese atacat de o haită de submarine nemţeşti şi pierduse mai mult de o duzină de vase. Moartea marinarilor l-a întristat pe Ollie, mulţi îi făcuseră cu mâna de pe punte la plecarea din Halifax. Şi-a dat brusc seama cât de norocos a fost că se urcase pe Maaskerk, doar pentru că stâlcise numele cargobotului.

18. Aproximativ 90 de kilometri pe oră.

Când a debarcat, Ollie se simţea fericit că a ajuns în Anglia, dar numai până când a văzut grozăviile. În port era dezastru. În afară de câteva docuri, din toate celelalte nu mai rămăseseră decât nişte grămezi de lemne făcute fărâme şi blocuri de beton prăbuşite. Înspre nord, un întreg cartier era în ruine. Ollie a simţit că-l lasă picioarele. I se uscase gura. S-a urnit din loc cu valiza în mână, a ocolit o groapă mare, fără îndoială o bombă care îşi ratase ţinta, şi s-a aşezat pe o grămadă de cărămizi. Pe lângă el treceau lucrători de la şantierul naval, în salopete murdare, cu ochi afundaţi în orbite şi cute adânci de supărare pe faţă. Arătau ca şi cum pierduseră nişte fiinţe dragi; la fel ca Ollie, dacă nu şi mai mult.

Îi tremurau mâinile. L-a străbătut un val de nelinişte. Cum putea să schimbe lucrurile un tânăr din Buxton, pilot pe un avion de stropit câmpurile? Se simţea neputincios. Mai degrabă flăcău naiv de la ţară decât aviator! Îşi închipuise că după moartea părinţilor necazurile sale aveau să ia sfârşit, dar acum înţelegea că acesta era doar începutul.

A tras adânc aer în piept ca să-şi calmeze nervii. A deschis valiza şi a scos fotografia părinţilor săi, făcută înainte de accidentul de tractor care îi lăsase tatăl infirm. Se ţineau de mână, în hainele lor de duminică – tatăl purta cu mândrie cravata pe care Ollie i-o cumpărase cândva, de Crăciun, iar mama, îmbrăcată într-o rochie plisată, avea bucle lungi până la umeri. Ollie şi-a şters lacrimile, năpădit de un sentiment de vină pentru că le nesocotise convingerea că Marea Britanie trebuia ajutată, dar mai ales pentru că nu mai avusese prilejul de a-şi cere iertare. Părinţii făcuseră sacrificii ca să-i ofere o viaţă bună care, crezuse el, i se cuvenea. Îşi dorea să aibă măcar pe jumătate spiritul lor puternic. În pofida faptului că nu avea bani, nu avea casă şi numai un nebun putea să creadă că avea să ajungă pilot RAF, şi-a jurat să meargă mai departe. A pus fotografia la loc, şi-a alungat temerile şi a plecat de pe grămada de cărămizi.

Ca să facă rost de ceva bani cât să-şi cumpere nişte pâine prăjită şi un bilet de tren până la Londra, a muncit toată ziua descărcând marfă de pe Maaskerk. În timp ce căra nişte cutii grele umplute cu proiectile de artilerie, a văzut mai multe depozite mistuite de foc. La fel şi oţelăria din Liverpool, care avea una din aripi distrusă complet. Ollie l-a întrebat atunci pe unul dintre lucrători, pe nume Joseph Burke, ce se întâmplase acolo. Joseph i-a povestit, cu fălcile tremurându-i, că Luftwaffe bombardase oraşul cu câteva săptămâni în urmă. Bărbatul şi-a împreunat mâinile ca pentru rugăciune şi a continuat spunându-i că în noaptea bombardamentului soţia lui, Millie, şi fetiţa lor de doi ani, Christine, se refugiaseră în adăpostul din Cleveland Square. Adăpostul fusese lovit din plin şi optsprezece persoane, printre care şi Millie şi Christine, muriseră pe loc.

— Eu lucram în schimbul de noapte, a spus Joseph. Trebuia să fi stat cu ele.

— Îmi pare rău, a şoptit Ollie.

Joseph a clătinat din cap, şi-a şters ochii şi s-a dus înapoi la locul său.

Ollie s-a întors la descărcat marfa, plin de furie. Şi-a imaginat cum se înalţă în aer într-un Hurricane, poate chiar un Spitfire, ca să scape pământul strămoşilor săi de răul făcut de nazişti.

După ce a terminat de descărcat, Ollie şi-a primit plata şi s-a urcat într-un tren spre Londra, care era aproape gol, dat fiind că multă lume fugea din oraş. A înţeles de ce abia când trenul s-a apropiat de capitală.

Cu toate că în Liverpool portul fusese puternic bombardat, cartierele locuite scăpaseră neatinse în cea mai mare parte. Nu acelaşi lucru se întâmplase în Londra. Marele oraş era învăluit într-o pâclă cenuşie. Ollie a scos capul pe geam ca să vadă mai bine. Vântul îi bătea în faţă şi îi umplea nările cu mirosul de fum. Când trenul s-a apropiat pufăind de marginile oraşului, prin faţa ochilor i s-au perindat fabrici distruse, clădiri arse, o biserică cu turla dărâmată şi zone