dublu risc. În primul rând, o eventuală înfrângere i-ar fi scăzut şi mai mult prestigiul în ochii populaţiei. Pe de altă parte, armata fiind desfăşurată departe, în Orientul îndepărtat, guvernului i-ar fi lipsit forţele necesare pentru a curma posibilele dezordini interne. Pentru mulţi dintre sprijinitorii monarhiei, aceste riscuri erau totuşi contrabalansate de perspectiva unei victorii hotărâtoare şi rapide, care ar fi asigurat regimului ţarist sprijinul populaţiei, izolându-i în acelaşi timp oponenţii.

Deschiderea arhivelor după 1917 a confirmat fără nicio urmă de îndoială că responsabilitatea pentru declanşarea războiului a aparţinut Rusiei.

Pentru realizarea marelui lui proiect de industrializare, Witte îl convinsese pe Alexandru al III-lea să aprobe construirea unei căi ferate de-a lungul Siberiei, care să lege centrul Rusiei de Oceanul Pacific şi China. Demarat în 1891 şi încheiat abia douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Transsiberianul rămâne şi astăzi cea mai lungă linie continuă de cale ferată din lume (9441 kilometri). Witte era convins că noua cale avea să înlocuiască Suezul ca rută preferată de transport a bunurilor dinspre Europa către Orientul îndepărtat, permiţând în acelaşi timp Rusiei să câştige supremaţia pe pieţele extrem-orientale. Pentru a scurta traseul între Lacul Baikal şi punctul terminus reprezentat de oraşul-port Vladivostok, Witte a obţinut permisiunea Beijingului pentru ca acest ultim segment al liniei să străbată Manciuria chineză. China ceruse stipularea expresă a faptului că Rusia se obliga să respecte cu scrupulozitate suveranitatea regiunii.

Cu toate acestea, ruşii au încălcat de la bun început termenii acordului, introducând pe teritoriul Manciuriei numeroase unităţi ale poliţiei şi armatei, cu misiunea oficială de a asigura securitatea Transsiberianului, în realitate însă cu intenţia de a-şi întări prezenţa în zonă, în vederea unei viitoare anexiuni. În ianuarie 1903, după o lungă deliberare, Nicolae al II-lea a cedat presiunilor consilierilor săi, care îl sfătuiau să anexeze Manciuria. Japonezii, care aveau propriile lor interese în regiune, au propus ruşilor o împărţire a sferelor de influenţă, cedând Rusiei Manciuria, în schimbul recunoaşterii de către ruşi a pretenţiilor nipone asupra Peninsulei Coreea. Ruşii au respins oferta. Japonezii erau obiectul unui dispreţ profund în Rusia: erau porecliţi „maimuţe”, iar oamenii de rând îşi exprimau, în chip de glumă, intenţia de a înăbuşi micile maimuţe cu căciulile.

La 8 februarie 1904, fără o declaraţie prealabilă de război, Japonia a atacat, declanşând asediul bazei de la Port Arthur, închiriată de chinezi Rusiei. Scufundând un număr de vase ruseşti şi respingându-le pe celelalte, japonezii au neutralizat flota rusească din Pacific şi şi-au asigurat astfel controlul asupra Mării Chinei. Campaniile de uscat care au urmat s-au desfăşurat în Manciuria, la mii de kilometri de inima Rusiei, ceea ce a provocat mari probleme logistice, agravate şi de faptul că linia ferată transsiberiană nu era încă terminată.

Şase luni după izbucnirea conflictului ruso-japonez, socialist-revoluţionarii reuşeau să-şi atingă unul dintre principalele lor obiective, asasinarea lui Plehve. Reuşita atentatului l-a pus pe Nicolae al II-lea în faţa unei alegeri dificile: să aducă în fruntea Ministerului de Interne un alt reacţionar sau să cedeze presiunilor populare crescânde şi să numească o personalitate liberală. Ştirile proaste care soseau din Manciuria, unde japonezii continuau să împingă înapoi trupele ţariste, l-au convins să adopte o soluţie conciliantă. Alegerea lui a căzut asupra prinţului P.D. Sviatopolk-Mirski, un birocrat de carieră, cu vederi foarte diferite de cele ale predecesorului său. Mirski a ajuns la concluzia că Rusia nu mai putea fi guvernată exclusiv prin metode poliţieneşti; monarhia trebuia să câştige încrederea supuşilor, pentru a putea izola stânga radicală. Conceptul de delict politic nu avea să mai includă exprimarea publică a opiniilor, ci doar recurgerea la terorism şi incitarea la violenţă. Cuvântul preferat al noului ministru era „încredere”; Mirski şi-a început campania de câştigare a sprijinului popular prin anularea unora dintre măsurile cele mai odioase luate de administraţia lui Plehve.

Liberalii au salutat numirea lui Mirski. Cei mai activi dintre ei făceau parte din consiliile locale de autoadministrare – zemstvele. Introduse în 1864, într-o epocă de reforme, pentru a oferi populaţiei şansa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică şi nivelul de cultură, zemstvele erau alese de mica nobilime rurală împreună cu ţăranii din fiecare regiune. Ele îi atrăgeau pe acei intelectuali care considerau că Rusia avea nevoie nu de schimbări violente la vârf, ci de reforme chibzuite şi graduale la bază; nu de o revoluţie politică, ci de evoluţie culturală şi economică. Deşi zemstvele nu aveau niciun fel de putere administrativă, birocraţii din Ministerul de Interne le considerau un obstacol în calea activităţii lor. În anii ’80-’90, această birocraţie nu a încetat să restrângă atribuţiile consiliilor respective şi să-i hărţuiască pe reprezentanţii ei cei mai curajoşi şi mai sinceri. Rezultatul a fost politizarea zemstvelor, pe măsură ce un număr tot mai mare de membri ai acestora ajungeau, spre regretul lor, la concluzia că o acţiune în limitele legii, în interiorul sistemului, nu mai era posibilă. În primii ani ai secolului XX, deputaţii din zemstve au devenit principalii susţinători ai recent apărutei mişcări liberale.

Temându-se că ele ar putea constitui nucleul unui viitor partid politic, guvernanţii au restrâns dintru început activitatea zemstvelor la nivelul provinciilor, interzicând reprezentanţilor lor să ţină adunări naţionale. Aceste interdicţii au fost ocolite în anii ’90, prin organizarea unor întruniri private şi profesionale, în cursul cărora se stabileau contacte personale şi se formulau programe comune de acţiune.

Numirea lui Mirski şi încrederea faţă de societate pe care el o manifesta i-a convins pe conducătorii zemstvelor că sosise timpul să fie convocată o adunare naţională oficială. Mirski, abordat pentru a-şi da permisiunea, le-a oferit un răspuns confuz, pe care ei l-au interpretat ca un semnal că pot merge mai departe, organizând o întrunire nesecretă, dar cu caracter privat. La începutul lui noiembrie 1904, reprezentanţi ai zemstvelor din întreaga Rusie au sosit la Sankt Petersburg, reunindu-se în casele unor proeminente figuri liberale. Poliţia nu a intervenit. Participanţii s-au împărţit în două facţiuni, una conservator-liberală, cealaltă liberală. Prima, susţinând că parlamentul era o instituţie străină de tradiţia rusă, dorea ca schimbările constituţionale să se limiteze la introducerea unui organism reprezentativ, care să aibă doar un caracter consultativ pe lângă ţar. Liberalii nu se declarau mulţumiţi decât dacă