ar fi fost creat un parlament care să dispună de autoritate legislativă. Problema fiind supusă la vot, liberalii au câştigat în proporţie de aproape doi la unu. Evenimentul este, prin consecinţele sale, comparabil doar cu convocarea Stărilor Generale în Franţa, în 1789. Pentru prima dată în istoria Rusiei, o adunare discuta în mod deschis posibilitatea unor modificări în Constituţie şi se exprima în favoarea limitării autorităţii ţarului.

În săptămânile care au urmat, Uniunea de Eliberare, care acţiona în strânsă legătură cu zemstvele, a organizat o campanie naţională de „banchete”. Întrunite după modelul unor adunări similare din timpul Revoluţiei Franceze de la 1848, aceste reuniuni aşa-zis private au adoptat rezoluţii în care cereau crearea unei Constituţii şi a unui Parlament, în unele cazuri chiar convocarea unei Adunări Constituante. Autorităţile locale, dezorientate de instrucţiunile contradictorii primite de la centru, au asistat la evenimente fără să ia niciun fel de măsuri.

Confruntat cu o sfidare crescândă a autorităţii lui, guvernul a încercat să liniştească opinia publică prin concesii lipsite de convingere, care nu au satisfăcut pe nimeni. Coroana tergiversa, cu speranţa că o răsturnare favorabilă în situaţia frontului din Orientul îndepărtat avea să-i consolideze poziţia în interior. În octombrie 1904, flota baltică a fost trimisă într-o expediţie la celălalt capăt al lumii, pentru a pune capăt asediului bazei de la Port Arthur. În loc să se îmbunătăţească, veştile care soseau de pe câmpurile de bătălie erau însă din ce în ce mai îngrijorătoare. În decembrie în timp ce forţa navală trimisă în ajutorul trupelor din Extremul Orient abia ajunsese în largul coastelor Africii, Port Arthur s-a predat. Japonezii au făcut 25.000 de prizonieri şi au capturat ceea ce mai rămăsese din flota rusă a Pacificului.

Până în acest moment, masele populare nu luaseră parte la fierberile politice din Rusia. Presiunile în favoarea unei schimbări constituţionale exercitate asupra guvernului veneau aproape exclusiv din partea studenţilor, a revoluţionarilor de profesie şi a micii nobilimii din zemstve. Situaţia s-a modificat în chip dramatic la 9 ianuarie 1905, în urma evenimentelor care aveau să fie cunoscute sub numele de „Duminica însângerată”. Dacă marele congres al zemstvelor din noiembrie 1904 reprezentase pentru Rusia ceea ce Stările Generale înseninaseră pentru Franţa, Duminica însângerată avea să fie o zi rusă a Bastiliei.

Cea mai însemnată personalitate a sindicatelor controlate de poliţie era un preot, Gheorghi Gapon. Figură carismatică, Gapon înfiinţase la Sankt Petersburg mai multe sindicate înfloritoare, prin intermediul cărora încerca să insufle muncitorilor principiile creştine. Deşi în ochii radicalilor, incomodaţi de popularitatea lui, nu era decât un agent al poliţiei, Gapon începuse să se identifice din ce în ce mai mult cu adepţii lui şi cu doleanţele acestora. Spre sfârşitul anului 1904, devenise deja imposibil de ştiut dacă poliţia îl folosea pe Gapon sau el folosea poliţia, dat fiind că preotul ajunsese cel mai important lider al muncitorilor din Rusia.

Impresionat de congresul zemstvelor şi de campania de banchete, Gapon a intrat în contact cu reprezentanţii din Sankt Petersburg ai Uniunii de Eliberare. La îndemnul acestora, el a stabilit o serie de obiective politice pentru sindicatele pe care le controla şi care nu fuseseră angajate până atunci decât în activităţi culturale şi spirituale. În memoriile lui, Gapon afirmă că se temea de un eventual eşec al intelectualilor liberali, în cazul în care nu ar fi fost sprijiniţi de muncitori.

La sfârşitul lunii decembrie a anului 1904, după ce un număr de muncitori de la cea mai mare fabrică din Sankt Petersburg, membri ai organizaţiilor lui Gapon, au fost concediaţi, mai multe mii de muncitori au intrat în grevă, în semn de protest. La 7 ianuarie acţiunea din industrie cuprindea 120.000 de muncitori. Preotul, aflat în strânsă legătură cu Uniunea de Eliberare, a decis să urmeze exemplul liberalilor şi al campaniei de banchete a acestora, organizând o procesiune pentru a prezenta ţarului o petiţie cu doleanţele muncitorilor. Redactată cu ajutorul intelectualilor liberali, petiţia cerea ţarului să convoace o Adunare Constituantă şi să accepte totodată alte cereri ale Uniunii.

Administraţia petersburgheză, derutată, a autorizat desfăşurarea procesiunii, cu condiţia ca ea să nu se apropie de Palatul de Iarnă (pe care ţarul îl părăsise în ajun, îndreptându-se spre reşedinţa lui de la ţară). În dimineaţa zilei de duminică, 9 ianuarie, muncitorii, purtând icoane, s-au adunat în mai multe zone ale oraşului şi s-au pus în mişcare spre centru, fără ca poliţia să intervină. Mulţimea era liniştită şi totul semăna cu o procesiune religioasă. Curând însă demonstranţii s-au pomenit faţă în faţă cu trupe înarmate, care blocau accesul spre Palat. Împinşi din spate, participanţii nu au reuşit să se disperseze la somaţiile armatei, care a deschis focul, omorând 200 de persoane şi rănind alte 800.

Vestea masacrării unor demonstranţi paşnici a provocat un val de indignare în întreaga ţară. Organizaţii reprezentând aproape toate orientările politice au condamnat guvernul. Mai multe sute de mii de muncitori au intrat în grevă. Protestele care au urmat au fost reprimate cu sălbăticie de armată şi poliţie, care au ucis un mare număr de persoane.

Ţarul Nicolae, nehotărât ca întotdeauna, ezita. Impresionat de argumentele consilierilor săi cu înclinaţii liberale, a acceptat după un timp să convoace un organism consultativ format din „oamenii cei mai de valoare” aleşi de naţiune. A fost de acord chiar să ceară supuşilor să-i supună atenţiei „sugestii” menite să le îmbunătăţească soarta. Cu un an mai înainte, astfel de măsuri ar fi putut linişti spiritele. Acum însă, ele nu mai erau suficiente. Liberalii, încurajaţi de sprijinul masiv manifestat faţă de programele lor, au format o Uniune a Uniunilor, în care se regăseau diferite asociaţii profesionale (ale avocaţilor, medicilor, profesorilor, inginerilor etc.), cu scopul de a cere renunţarea la autocraţie şi trecerea la un regim constituţional. Preşedintele acestei Uniuni, istoricul Pavel Miliukov, avea să joace ulterior un rol de frunte în partidul liberal.

O ultimă lovitură dată speranţelor monarhiei de a-şi salva prerogativele autocratice a reprezentat-o dezastrul marinei ruse. Flotele combinate ale Balticii şi Mării Negre au primit ordin să-şi continue drumul spre Orientul îndepărtat, chiar şi după căderea Port Arthurului. Flota japoneză le aştepta în strâmtoarea Tsushima, care desparte Peninsula Coreeană de sudul Japoniei.