Dispunând de informaţii mai precise şi de nave mai rapide, japonezii au reuşit să scufunde flota rusă în mai 1905. Dispărea astfel şi ultima speranţă de a salva ceva în acest război dezastruos. Profitând de oferta preşedintelui Theodore Roosevelt de a arbitra conflictul, ruşii l-au trimis pe Serghei Witte la Portsmouth, în New Hampshire, spre a negocia un tratat de pace. Graţie sprijinului american şi talentului diplomatic al lui Witte, Rusia a obţinut o pace destul de onorabilă.

 

Când Witte a revenit din America, o grevă la scară naţională era pe punctul de a se declanşa. După dezastrul din Tsushima, Uniunea Uniunilor hotărâse să organizeze o grevă politică generală care să paralizeze ţara, nelăsând monarhiei altă alternativă decât acceptarea cererilor care îi erau prezentate. Sarcina i-a fost uşurată de o decizie surprinzătoare a autorităţilor, care au anunţat la sfârşitul lui august 1905 o relaxare în regimul de funcţionare a universităţilor. Decizia, aparent luată în speranţa de a asigura liniştea în rândurile studenţimii în anul universitar care urma să înceapă, restabilea dreptul facultăţilor de a-şi alege rectorii şi permitea studenţilor să organizeze întruniri – libertăţi inexistente în restrictivul statut universitar din 1884. În mod încă şi mai surprinzător, cu scopul de a preveni confruntările cu studenţii, noile reglementări interziceau accesul poliţiei în spaţiile universitare.

Radicalii, până atunci eclipsaţi de liberali, au exploatat fără întârziere noile concesii. Ei au formulat o strategie pentru anul universitar care se apropia, chemând la transformarea universităţilor în centre ale activităţii revoluţionare, prin organizarea de întruniri politice la care să participe şi muncitorii din fabricile învecinate. Neîncrezători în tinerii intelectuali, muncitorii au privit iniţial cu suspiciune demersurile lor, dar, văzându-se trataţi cu un respect cu care nu erau obişnuiţi, au început să capete curaj şi să participe la întruniri. Activitatea universităţilor a fost paralizată, acestea transformându-se în arene de agitaţie politică; profesorii şi studenţii care voiau să-şi continue activitatea academică normală erau hărţuiţi şi intimidaţi. Speranţa că relaxarea regulamentelor universitare avea să liniştească spiritele s-a dovedit o iluzie: ea nu a făcut decât să ofere elementelor celor mai radicale adăpostul legalităţii.

La sfârşitul lunii septembrie, în regiunile centrale ale Rusiei au izbucnit noi greve. Semnalul a fost dat de încetarea lucrului la tipografiile moscovite, cărora li s-au alăturat curând şi cele din Sankt Petersburg. Au urmat apoi lucrătorii căilor ferate. Obiectivul protestelor era creşterea salariilor şi a pensiilor, deci revendicări de natură economică, însă Uniunea Uniunilor a avut grijă ca organizaţiile muncitorilor care îi erau afiliate să nu piardă din vedere obiectivele politice. Încetările lucrului, menite să conducă la o grevă generală, erau coordonate din interiorul universităţilor, singurele locuri în care se puteau ţine întruniri politice fără ca poliţia să intervină. Sălile de curs, folosite din ce în ce mai mult pentru organizarea de întruniri, se umpleau cu mii de studenţi şi oameni din afara universităţilor. La 8 octombrie, Uniunea Uniunilor a decis prin vot crearea unor comitete de grevă în întreaga ţară, în vederea declanşării grevei generale.

La 9 octombrie, Witte s-a întâlnit cu ţarul, căruia i-a declarat, cu o francheţe neobişnuită, că este pus în faţa a două alternative: fie să dea puteri depline unui dictator militar, fie să accepte anumite concesii de ordin politic. Witte era perfect conştient de faptul că o dictatură militară era exclusă, atâta vreme cât armata se afla la mii de kilometri depărtare, dar a prezentat ţarului această opţiune fiindcă ştia că acesta ar fi preferat-o. În ceea ce priveşte concesiile, Witte le-a expus într-un memorandum. Conţinutul acestuia demonstrează că Witte acceptase atât premisele, cât şi programul Uniunii de Eliberare. Reluând aproape textual cuvintele lui Struve din ziarul Eliberarea, el afirma: „Sloganul «libertate» trebuie să devină sloganul activităţii guvernului. Nu există altă cale pentru a salva statul.” Situaţia devenise critică. Rusia se radicalizase într-un mod periculos, înseşi temeliile statalităţii ei fiind ameninţate:

 

Progresul omenirii este de neoprit. Ideea de libertate va triumfa, dacă nu pe calea reformelor, atunci prin revoluţie. Dar în această din urmă eventualitate, ea va lua naştere din cenuşa unei istorii de o mie de ani, care va fi distrusă. Bunt-ul rusesc [răzvrătirea], nătâng şi nepăsător, va mătura totul în calea lui, nelăsând în urmă decât praful şi pulberea. Ce fel de Rusie se va naşte din această încercare nemaiîntâlnită depăşeşte puterea imaginaţiei omeneşti: grozăviile bunt-ului rusesc pot întrece tot ceea ce a cunoscut istoria. E cu putinţă ca o intervenţie străină să sfâşie ţara. Încercările de a da viaţă idealurilor socialismului teoretic – care sunt sortite eşecului, dar vor fi fără îndoială puse în practică – vor distruge familia, credinţa, proprietatea, temeliile legii.

 

Pentru evitarea acestei catastrofe, Witte propunea să fie acceptate cererile liberalilor, pentru a-i izola astfel de radicali. Puneţi-vă în fruntea Mişcării de Eliberare, îl îndemna el pe Nicolae. Daţi ţării o constituţie şi un parlament cu putere legislativă, ales prin vot democratic şi având autoritatea de a numi miniştrii. În continuare, Witte propunea îmbunătăţirea situaţiei muncitorimii şi a minorităţilor etnice, ca şi acordarea deplinei libertăţi de expresie, a presei şi de întrunire.

Ţarul a promis că va lua în considerare aceste propuneri revoluţionare, dar ezita să le dea curs, pe de o parte din convingerea că ele echivalau cu o încălcare a jurământului – depus la încoronare – de a menţine autocraţia, pe de altă parte de teamă că ar fi putut provoca tulburări şi mai grave.

Evenimentele se precipitau însă şi curând Nicolae s-a văzut pus în situaţia de a nu mai avea de ales. În a doua săptămână a lui octombrie, Rusia părea să se împotmolească în criză, pe măsură ce angajaţii serviciilor de primă necesitate intrau în grevă. La 13 octombrie, un comitet de grevă era convocat la Institutul Tehnologic din Sankt Petresburg; patru zile mai târziu, el lua numele de Soviet al Deputaţilor Muncitorilor. Participau şi reprezentanţi ai muncitorilor, însă conducerea noii instituţii, care avea să joace un rol important pe viitor, se afla în mâinile intelighenţiei radicale: Comitetul Executiv al Sovietului era compus din intelectuali desemnaţi de partidele socialiste. Această procedură a creat un precedent