Nicolae era în continuare chinuit de îndoieli. I-a cerut guvernatorului general al Sankt Petersburgului să-i spună dacă restabilirea ordinii prin forţă putea fi înfăptuită fără multe victime. Guvernatorul general i-a dat un răspuns negativ. Nicolae a avut mai multe consfătuiri cu Witte, ca şi cu alţi consilieri, printre care şi vărul lui, Marele Duce Nikolai Nikolaievici. Răspunzând ofertei ca el, Marele Duce, să-şi asume puteri dictatoriale, acesta a spus că pur şi simplu nu existau forţele capabile să susţină o dictatură militară; a ameninţat de asemeni că se va împuşca dacă ţarul nu acordă Rusiei libertăţi politice.

La 17 octombrie, Witte i-a prezentat ţarului proiectul unui manifest politic. Acesta relua sub o altă formă rezoluţiile Congresului zemstvelor ţinut la Moscova în luna precedentă, care cereau garantarea drepturilor civile şi crearea unui parlament cu putere legislativă (Duma), ales prin vot universal. În aceeaşi seară, Nicolae semna documentul care avea să fie cunoscut sub numele de Manifestul din Octombrie şi care conţinea, printre altele, următoarele angajamente:

(1) Să oferim populaţiei fundamentele inviolabile ale libertăţii civile [bazate] pe principiile autentice ale inviolabilităţii persoanei, ale libertăţii de conştiinţă, de expresie, de întrunire şi de asociere;

(2) …să lărgim pe viitor, prin noul corp legiuitor, principiul votului universal; şi,

(3) Să stabilim ca inviolabilă regula ca nicio lege să nu poată intra în vigoare fără aprobarea Dumei de Stat şi ca reprezentanţi ai poporului să aibă posibilitatea reală de a lua parte la supravegherea legalităţii acţiunilor întreprinse de autorităţile pe care noi le-am numit.

Era în fapt sfârşitul autocraţiei în Rusia. Înainte de a merge la culcare, Nicolae şi-a notat în jurnal: „După o astfel de zi, capul ţi se îngreunează şi gândurile îţi devin confuze. Să ne ajute Domnul să salvăm Rusia şi să-i redăm liniştea.”

Două din aspectele Manifestului din Octombrie se cuvin comentate, fără ele mare parte din istoria celor zece ani ai experimentului constituţional fiind imposibil de înţeles.

În primul rând, semnarea Manifestului a fost smulsă ţarului Nicolae sub constrângere, motiv pentru care acesta nu a simţit niciun moment obligaţia morală de a-l respecta. În al doilea rând, documentul nu pomenea de nicio „constituţie”. Nu era vorba de o simplă scăpare. Nicolae evitase cuvântul mult detestat, pentru a-şi păstra iluzia că rămânea un autocrat chiar şi după crearea unui organism cu putere legislativă. Fusese asigurat de consilierii lui liberali, inclusiv de Witte, că putea oricând revoca ceea ce acordase. Această autoiluzionare – bazată pe noţiunea absurdă de autocraţie limitată – nu avea să rezolve problemele Rusiei în anii care au urmat.

Proclamarea Manifestului, care a fost citit în biserici, a provocat în oraşe demonstraţii tumultuoase ale unor mulţimi entuziaste. Ea a dat însă naştere şi unor pogromuri sângeroase împotriva evreilor şi intelectualilor, acuzaţi că îl forţaseră pe ţar să renunţe la prerogativele autocratice. Pogromurile, la care autorităţile nu au instigat, dar pe care nici nu au făcut nimic să le prevină, au avut un rezultat neaşteptat, ţăranii simţindu-se încurajaţi să ocupe marile proprietăţi. Urmând propria lor logică, ţăranii au tras concluzia că incapacitatea poliţiei de a-i proteja pe evrei de violenţe şi jafuri era un semn că şi ei, la rândul lor, pot recurge la pogromuri împotriva moşierilor. Scopul lor era să „izgonească” proprietarii de pe domeniile lor, pentru a-i obliga apoi să-şi cedeze proprietăţile la preţuri de nimic. Nicolae, îngrozit de permanentele dezordini, s-a simţit înşelat de consilieri, care îl asiguraseră că dând ţării o constituţie va reinstaura pacea.

Ultimul act al Revoluţiei din 1905 s-a jucat la Moscova. La 6 decembrie, Sovietul din Moscova, dominat de bolşevici, chema la revoltă armată pentru răsturnarea guvernului ţarist, convocarea unei Adunări Constituante şi proclamarea unei republici democrate. Strategia pe care se bazau aceste acţiuni, cunoscută ulterior ca „strategia revoluţiei permanente”, fusese formulată de Alexander Helphand (mai cunoscut sub pseudonimul Parvus), care urma să joace un rol de prim rang în triumful bolşevismului în 1917.

Parvus afirma că bolşevicii nu trebuie să permită încremenirea Revoluţiei în primul ei stadiu, cel al regimului „burghez”, ci să treacă imediat la etapa următoare, cea socialistă. Witte a zdrobit fără milă revolta din Moscova, după înfrângerea căreia Parvus a emigrat în Germania.

Numit preşedinte al Consiliului de Miniştri – post echivalent în mod neoficial cu cel de prim-ministru –, Witte a făcut mai multe încercări de a include în cabinet reprezentanţi ai opiniei publice moderate. Încercările lui au eşuat. Pentru a accepta să participe la guvernare, liberalii şi liberalconservatorii au pus condiţii imposibil de îndeplinit; Witte credea că reticenţele lor sunt cauzate de teama de a fi asasinaţi. În cele din urmă, guvernul a fost alcătuit exclusiv din deţinători de cm-uri. Witte a demisionat în 1906, cu sentimentul că pierduse încrederea ţarului.

Anul 1905 a marcat apogeul liberalismului rus – triumful programului, strategiei şi tacticilor lui. Socialiştii au jucat în evenimentele respective doar un rol secundar. Succesul liberalilor s-a dovedit totuşi firav. Aşa cum viitorul urma să demonstreze, ei nu reprezentau decât o minoritate în sânul intelighenţiei, având ulterior să fie prinşi în focul încrucişat, mortal, dintre conservatori şi radicalii extremişti.

Revoluţia din 1905 a modificat în chip substanţial instituţiile politice ale Rusiei, lăsând însă neschimbate atitudinile politice. Monarhia a continuat să ignore implicaţiile Manifestului din Octombrie, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat cu adevărat. Deşi acordase noului parlament drept de veto asupra legislaţiei emise de el, Nicolae nu a încetat nicio clipă să îl considere un simplu corp consultativ. Ţarul se bucura de sprijinul mulţimii, în rândurile căreia se aflau şi muncitori şi care se arăta gata să-i pedepsească pe cei care îl umiliseră. În ceea ce priveşte intelighenţia socialistă, aceasta era acum mai hotărâtă ca oricând să profite de concesiile guvernanţilor, pentru a trece la etapa următoare a Revoluţiei, cea socialistă. Experienţa anului 1905, în loc să o modereze, o radicalizase. Slăbiciunea legăturilor care ţineau laolaltă puternicul Imperiu Rus devenise vizibilă pentru toată lumea. Guvernul o interpreta însă ca un semn al necesităţii de a-şi întări autoritatea, în timp ce radicalii şi chiar mulţi dintre liberali