umană. Scopul final e să diminuezi distanţa de la care un animal nu se mai simte în siguranţă, adică distanţa minimă la care un animal vrea să-şi ţină duşmanii. În sălbăticie, un flamingo n-o să se simtă ameninţat dacă o să stai la o distanţă mai mare de 280 metri. Dacă depăşeşti această limită, va deveni agitat. Dacă te apropii şi mai mult, va avea tendinţa de a fugi şi nu se va opri până când nu se va restabili distanţa de 280 metri sau până când nu va obosi. Orice animal are distanţa lui de apărare şi le măsoară în feluri diferite. Felinele se uită, căprioarele ascultă, urşii miros. Girafele îţi permit să te apropii la 27 metri dacă eşti în maşină, dar fug dacă te apropii la 130 de metri pe jos. Crabii o zbughesc atunci când eşti la 9 metri; maimuţele urlătoare se agită pe crengi când eşti la 18 metri; bizonii africani reacţionează la 68.

Mijloacele noastre de a reduce distanţa de siguranţă sunt cunoştinţele noastre despre animal, hrana şi adăpostul pe care li-l asigurăm, protecţia pe care ne-o permitem. Când funcţionează, rezultatul este un animal stabil din punct de vedere emoţional, nestresat, care nu numai că stă liniştit, dar este şi sănătos, trăieşte mult, nu face mofturi la mâncare, se comportă bine, este sociabil şi – cel mai bun semn – se reproduce. Nu spun că grădina noastră se compară cu grădinile din San Diego, Toronto, Berlin sau Singapore, dar nu poţi subestima un bun administrator. Tata avea talent. Suplinea lipsa de educaţie ştiinţifică prin darul intuiţiei şi printr-un ochi ager. Avea talentul de a se uita la un animal şi de a vedea imediat ce simţea. Era foarte atent la îndatoririle sale, care, ca drept răspuns, se multiplicau, unele devenind chiar copleşitoare.

Capitolul 10

Totuşi, sunt animale care vor să scape din grădina zoologică, cele mai bune exemple sunt animalele care sunt ţinute în locuri nepotrivite. Orice animal are anumite nevoi în ceea ce priveşte habitatul, nevoi ce trebuie respectate. Dacă locul e prea însorit, prea umed sau prea gol, dacă ramura e prea sus sau prea expusă, dacă solul e prea nisipos, dacă nu sunt destule ramuri pentru cuib, dacă mâncarea e prea puţină, dacă nu e destul noroi în care să te tăvăleşti, şi alţi mulţi „dacă”, atunci animalul nu se va simţi bine. Nu e vorba atât de reconstruirea unei imagini a habitatului natural, ci de surprinderea „esenţei” acestor condiţii. Într-un loc ideal, totul trebuie să fie corect adică în limitele capacităţii animalului de a se adapta. Ruşine grădinilor care oferă locuri nepotrivite! Ele aruncă o lumină nefavorabilă asupra tuturor grădinilor zoologice.

O altă cauză pentru care animalele au tendinţa de a fugi este capturarea animalelor mature; adesea, ele sunt prea obişnuite cu mediul iniţial pentru a se adapta la noile condiţii.

Dar chiar animalele crescute în grădinile zoologice, care n-au gustat niciodată din viaţa în libertate, care sunt perfect adaptate la locurile în care trăiesc şi nu sunt agitate în prezenţa omului, au momentele lor de nelinişte care le determină să evadeze. Orice fiinţă are o fărâmă de nebunie care uneori o determină să se comporte ciudat, inexplicabil. Această capacitate poate fi salvatoare; e parte componentă din capacitatea de adaptare. Fără ea, nicio specie nu ar supravieţui.

Oricare ar fi motivul pentru care vor să evadeze, detractorii ar trebui să-şi dea seama că animalele nu vor să scape undeva, ci de ceva. Ceva din teritoriul lor i-a înspăimântat – intruziunea unui duşman, asaltul unui animal dominant, un zgomot neobişnuit – şi le-a trezit instinctul de a fugi. Animalul scapă sau încearcă să scape. Am fost surprins să citesc la grădina zoologică din Toronto – o grădină foarte bună, aş spune – că leoparzii pot sări 17 metri pe verticală. Ţarcul leoparzilor de la noi avea un gard de doar 15 metri; presupun că Rosie şi Copycat n-au sărit niciodată, nu din cauză că nu puteau, ci pur şi simplu pentru că n-aveau de ce. Animalele care evadează pleacă dintr-un loc cunoscut spre unul necunoscut şi, dacă e ceva ce animalele urăsc, acel lucru e necunoscutul. Animalele care fug se ascund în primul loc care le oferă sentimentul de siguranţă, şi sunt periculoase doar pentru cei care se întâmplă să se aşeze între ei şi acel loc mult dorit.

Capitolul 11

Să luăm cazul unei femele leopard care a scăpat de la grădina zoologică din Zürich, în iarna anului 1933. Era nouă la zoo şi părea să se înţeleagă bine cu masculul. Dar câteva răni provocate de gheare arătau că existau probleme în cuplu. Înainte să se ia vreo decizie cu privire la măsurile care trebuiau luate, femela s-a strecurat printr-o gaură între barele din tavan şi a dispărut în noapte. Descoperirea că au printre ei o felină care umbla liberă i-a înspăimântat pe locuitorii din Zurich. S-au pus capcane şi s-au folosit câini de vânătoare. N-au găsit nicio urmă timp de zece săptămâni. În cele din urmă, un muncitor a dat peste ea într-un şopron la 40 de kilometri distanţă de zoo şi a împuşcat-o. Au găsit hoitul unui cerb în apropiere. Faptul că o felină tropicală a putut supravieţui mai mult de două luni de iarnă elveţiană fără să fie văzută de nimeni, fără să atace pe nimeni, spune multe despre faptul că animalele evadate nu sunt criminali periculoşi fugari, ci pur şi simplu sălbăticiuni care încearcă să se adapteze.

Şi acesta e doar unul dintre numeroasele cazuri. Dacă ai lua oraşul Tokio şi l-ai întoarce cu susul în dos, ai fi uimit de numărul de animale care ar cădea din el. Şi n-ar fi doar câini şi pisici, vă asigur. Şerpi boa, varani, crocodili, peşti piranha, struţi, lupi, lincşi, canguri pitici, lamantini, porci spinoşi, urangutani, mistreţi – asta ţi-ar cădea pe umbrelă. Iar ei se aşteaptă să găsească… ha! în mijlocul unei jungle tropicale din Mexic, imaginaţi-vă! Ha! Ha! E hilar, pur şi simplu hilar. Ce credeau?

Capitolul