— Cum a ajuns la dumneavoastră? întrebă Harry, ducânduse la oglinda lui Sirius, perechea celei pe care o spărsese cu aproape doi ani în urmă.

— Am cumpărat-o de la Dung acu' vreun an, spuse Aberforth. Albus mi-a spus ce era. Am încercat să veghez un pic  asupra voastră.

Ron rămase cu respiraţia tăiată.

— Căprioara argintie! spuse el entuziasmat. Tot dumneavoastră aţi fost?

— Despre ce vorbeşti? întrebă Aberforth.

— Cineva ne-a trimis o căprioară Patronus!

— Fiule, la cât eşti de perspicace, te-ai putea face Devorator  al Morţii. Nu de-abia am demonstrat că Patronusul meu este un  ţap?

— A, spuse Ron. Da... mă rog, sunt lihnit! adăugă el pe un  ton defensiv şi stomacul îi ghiorţăi răsunător. , Am mâncare,  spuse Aberforth şi se aplecă să iasă din încăpere.

Se întoarse curând cu o pâine mare, nişte brânză şi o carafă din cositor cu hidromel, pe care le puse pe măsuţa din faţa focului.  Hămesiţi, se aruncară asupra mâncării şi băuturii şi, pentru o vreme, nu se auzi decât focul trosnind, clinchet de pocale şi  cum mestecau ei.

— In ordine, spuse Aberforth după ce mâncară pe săturate,  iar Harry şi Ron stăteau relaxaţi şi aproape adormiţi pe scaune.  Trebuie să găsim cea mai bună variantă de a vă scoate de aici.  Nu se poate noaptea, aţi văzut ce se întâmplă dacă iese cineva pe stradă după căderea întunericului: se declanşează Vraja de Hărmălaie, o să vă vâneze mai ceva ca Apărarcurile ouăle de Doxii. Nu cred că voi putea să-i mai fac încă o dată să creadă că  au confundat un ţap cu un cerb. Aşteptăm până în zori, când o să se ridice vraja, şi atunci o să puteţi să vă puneţi din nou pelerina şi să plecaţi pe jos. Ieşiţi direct din Hogsmeade, mergeţi  spre munţi şi acolo veţi reuşi să Dispăreţi. S-ar putea să vă  întâlniţi cu Hagrid. Se ascunde într-o peşteră din munţi  împreună cu Grawp, de când au încercat să îl aresteze.

— Nu plecăm, spuse Harry. Trebuie să ajungem în castel.

— Nu fi prost, băiete, spuse Aberforth.

— Nu avem de ales, zise Harry.

— Singura alegere, spuse Aberforth, aplecându-se în faţă,

este să plecaţi cât mai departe de aici.

— Nu înţelegeţi. Nu avem timp.

Trebuie să intrăm în Hogwarts. Dumbledore, adică fratele dumneavoastră, a vrut să ...

Pentru o clipă, lentilele ochelarilor lui Aberforth deveniră  opace din cauza luminii focului, care le făcu orbitor de albe,  amintindu-i lui Harry de ochii nevăzători ai păianjenului uriaş  Aragog.

— Albus, fratele meu, a vrut multe, spuse Aberforth, şi, de obicei, oamenii ajungeau să fie răniţi în timp ce el îşi urma  planurile măreţe. Potter, pleacă cât mai departe de şcoala asta,  pleacă şi din ţară, dacă poţi! Uită de fratele meu şi de strategiile lui ingenioase! S-a dus acolo unde nu îi mai poate face nimeni  rău şi nu îi datorezi nimic.

— Nu înţelegeţi, repetă Harry.

— Zău, chiar aşa? spuse Aberforth încet. Nu crezi că mi-am  înţeles propriul frate? Crezi că l-ai cunoscut pe Albus mai bine decât mine? , Nu am vrut să spun asta, se scuză Harry, care simţea că gândea mai greoi din cauza oboselii şi a ospăţului  bogat. Este... mi-a lăsat ceva de făcut.

— Chiar aşa? făcu Aberforth. Ceva plăcut, sper .  Interesant? Uşor? Genul de lucru pe care te-ai aştepta să îl  poată face un Pusti vrăjitor necalificat fără să se chinuie prea  tare, nu? Ron râse mai degrabă macabru. Hermione părea  încordată.

— Eu... nu, nu este ceva uşor, spuse Harry. Dar trebuie să...

— Trebuie? ! De ce trebuie? A murit, nu? spuse Aberforth pe un ton dur. Desprinde-te, băiete, înainte să ajungi şi tu ca el!  Salvează-te!

— Nu pot.

— De ce nu?

— Eu...

Harry se simţea copleşit, nu putea să explice, aşa că alese abordarea ofensivă.

— Dar şi dumneavoastră luptaţi, faceţi parte din Ordinul  Phoenix.

— Făceam, spuse Aberforth. Ordinul Phoenix nu mai există.  Ştim-Noi-Cine a câştigat, s-a terminat şi toţi cei care susţin  altceva îşi fac iluzii deşarte. Potter, nu vei fi niciodată în  siguranţă aici, te vrea prea mult.

Făcu semn cu degetul mare spre Ron şi Hermione.

— Iar ei vor fi în pericol toată viaţa acum, că toată lumea ştie că sunt complicii tăi.

— Nu pot pleca, spuse Harry. Am o misiune.

— Transmite-i-o altcuiva!

— Nu pot. Trebuie să o fac eu, Dumbledore mi-a explicat  totul.

— Măi, să fie... Şi ţi-a spus totul, a fost sincer cu tine, nu?  Harry îşi dori din tot sufletul să spună „da", dar, pur şi simplu,  cuvântul nu îi veni pe buze. Aberforth păru să ştie ce gândea.

— Potter, mi-am cunoscut bine fratele. A învăţat să ţină  secrete încă de când era copil şi stătea în poala mamei. Secrete şi minciuni, aşa am crescut noi, iar Albus... avea un talent înnăscut pentru asta. Ochii bătrânului se îndreptară spre portretul fetei, de deasupra şemineului. Harry se uită acum cu atenţie în jur şi observă că era singurul tablou din cameră. Nu exista nicio fotografie a lui Albus Dumbledore, nici a altcuiva. ,  Domnule Dumbledore? zise Hermione pe un ton sfios. Aceea este sora dumneavoastră? Ariana?

— Da, spuse Aberforth succint. Se pare că ai cam citit din  Rita Skeeter, domnişorică, aşa-i?

Chiar şi în lumina rozalie a focului, fu evident că Hermione roşise.

— Ne-a vorbit despre ea Elphias Doge, spuse Harry,  încercând să o ajute pe Hermione.

— Nesuferitul ăla bătrân, bolborosi Aberforth, luând încă o gură de hidromel. Credea că soarele strălucea din fiecare gest  pe care-1 făcea fratele meu, asta credea... Mă rog, la fel au crezut şi mulţi alţii, printre care şi voi trei, după câte văd.

Harry tăcu. Nu voia să îşi exprime îndoielile şi incertitudinile în privinţa lui Dumbledore, care îl intrigau de luni întregi.

Hotărâse asta în timp ce săpase mormântul lui Dobby, decisese să meargă în continuare pe drumul şerpuitor şi periculos pe care i-1