indicase Albus Dumbledore, să accepte că nu i se spusese tot ce dorise să ştie, ci doar să aibă încredere. Nu avea  nici cea mai mică intenţie de a se îndoi din nou, nu voia să  audă nimic din ce l-ar fi putut abate de la drumul său. Întâlni  privirea lui Aberforth, care semăna cutremurător cu cea a  fratelui său: ochii de un albastru aprins, care lăsau aceeaşi  impresie că radiografiau ceea ce priveau. Harry bănui că  Aberforth ştia la ce se gândea şi îl dispreţuia pentru asta.

— Domnul profesor Dumbledore a ţinut foarte mult la Harry,  spuse Hermione cu o voce joasă

— Zău? spuse Aberforth. E extrem de interesant cum mulţi  dintre

cei la care a ţinut fratele meu foarte mult au ajuns mult mai rău

decât dacă i-ar fi lăsat în pace.

— La ce vă referiţi? întrebă Hermione cu sufletul la gura.

— Nu contează, zise Aberforth.

— Dar e o afirmaţie foarte gravă! sări Hermione. Vă... vă  referiţi la sora dumneavoastră?

Aberforth se uită urât la ea. Buzele i se mişcară de parcă ar fi  mestecat cuvintele, pe care apoi le înghiţi. Brusc, începu să  vorbească.

— Sora mea a fost atacată, încolţită de trei băieţi încuiaţi,  când avea şase ani. O văzuseră făcând vrăji când o spionaseră  prin gardul viu al grădinii din spate; era un copil, nu putea să  controleze asta, nicio vrăjitoare şi niciun vrăjitor nu se pot controla la vârsta aceea.  Bănuiesc că s-au speriat de ce au văzut. Au trecut cu forţa prin gardul viu şi, când nu a putut să  le arate care era şmecheria, i-a cam luat valul în timp ce încercau să o oprească pe micuţa ciudată sa repete ce făcuse înainte.  Ochii Hermionei se măriseră la lumina focului, iar lui  Ron părea să îi fie puţin greaţă. Aberforth se ridică, era la fel de înalt ca Albus, şi deveni dintr-odată înspăimântător din cauza  furiei şi intensităţii durerii pe care o simţea.

— Ceea ce i-au făcut a distrus-o, nu şi-a mai revenit niciodată. Refuza să facă vrăji, dar nici nu putea să se oprească;  magia s-a întors în interior şi a făcut-o să îşi piardă minţile,  exploda din ea când nu o mai putea controla şi, câteodată, era  stranie şi periculoasă. Insă, în majoritatea timpului, era dulce,  speriată şi inofensivă. Şi tatăl meu s-a dus după ticăloşii din  cauza cărora s-a întâmplat, spuse Aberforth, şi i-a atacat. A fost  închis în Azkaban pentru asta. Nu i-a spus niciodată de ce a  făcut-o, pentru că, atunci, ministerul ar fi aflat ce ajunsese Ariana şi ar fi închis-o pe viaţă în Sf. Mungo. Ar fi considerat că  era o ameninţare gravă pentru Statutul Internaţional de Tăinuire, dat fiind că era dezechilibrată şi că magia exploda din ea atunci când nu o mai putea ţine în frâu. A trebuit să o ţinem ascunsă în siguranţă. Ne-am mutat, am răspândit zvonul  că era bolnavă şi mama a avut grijă de ea şi a încercat să o facă să fie calmă şi fericită. Eu eram preferatul ei, continuă el şi, în  momentul în care spuse aceasta, avură senzaţia că din ridurile şi barba încâlcită ale lui Aberforth ieşea la iveală un şcolar  abject. Nu Albus, el stătea tot timpul la el în cameră când era  acasă, citea din cărţi şi îşi număra premiile, coresponda cu „cei  mai renumiţi vrăjitori ai vremii", zise Aberforth batjocoritor, el  n-avea chef de ea. Pe mine m-a plăcut cel mai mult. Puteam să  o conving să mănânce când refuza să o facă pentru mama, eu o linişteam când avea crize şi, când era calmă, mă ajuta să  hrănesc caprele. Apoi, când a făcut paisprezece ani... vedeţi voi,  eu nu eram acolo, spuse mai departe Aberforth. Dacă aş fi fost acolo, aş fi putut să o liniştesc. A avut o criză şi mama nu mai era la fel de tânără ca altădată şi... a avut loc un accident.  Ariana nu s-a putut controla şi mama a fost ucisă. Harry simţi  un amestec de milă şi repulsie, nu mai voia să audă nimic, dar  Aberforth vorbea în continuare şi Harry se întrebă de când nu  mai vorbise despre asta sau dacă vorbise vreodată.

— Aşa că asta i-a stricat lui Albus planurile de a pleca în  excursie în jurul lumii cu micuţul Doge. Amândoi au venit acasă pentru înmormântarea mamei şi apoi Doge a plecat de unul singur, iar Albus a rămas acasă, drept capul familiei. Ha!  Aberforth scuipă în foc.

— Aş fi avut eu grijă de ea, i-am zis-o, nu îmi păsa de şcoală,  aş fi stat acasă şi aş fi făcut-o. Mi-a spus că eu trebuia să îmi  termin studiile şi că el avea să ia locul mamei. Era o treaptă  inferioară pentru „domnul Strălucit", nu se dă niciun premiu pentru îngrijirea unei surori pe jumătate nebune sau pentru că  o împiedici să dea foc casei o dată la două zile. Dar s-a  descurcat bine timp de câteva săptămâni... până când a venit el.  Pe chipul lui Aberforth apăru o expresie de-a dreptul  periculoasă.

— Grindelwald. Şi, în sfârşit, fratele meu avea un egal cu

care să discute, cineva la fel de strălucit şi de talentat ca şi el.  Şi atunci, îngrijirea Arianei a trecut pe planul doi, în timp ce ei  coceau planuri pentru o nouă organizare a lumii vrăjitoreşti şi  căutau Talismane şi cine mai ştie ce altceva îi fascina. Planuri  măreţe în beneficiul tuturor vrăjitorilor, şi ce conta dacă o tânără fată era neglijată, când Albus lucra pentru binele majorităţii'! Dar, după câteva săptămâni petrecute aşa, mă  săturasem, chiar mă săturasem.

Era aproape timpul să mă întorc la Hogwarts, aşa că le-am  spus amândurora, drept în faţă, aşa cum vă spun vouă,  Aberforth se uită în jos la Harry şi nu fu greu să şi-1 imagineze în adolescenţă, atletic şi mânios, înfruntându-şi fratele mai  mare. I-am spus: „Renunţă acum, în clipa asta. Nu poţi să o  muţi, este într-o stare prea precară,  nu poţi să o iei cu tine,  oriunde vreţi să mergeţi să ţineţi