discursuri ingenioase,  încercând să vă strângeţi adepţi". Nu i-a convenit, mai spuse Aberforth, iar ochii îi fură acoperiţi pentru câteva secunde de lumina focului, care se reflectă în lentilele ochelarilor: erau din  nou foarte albi şi opaci. Lui Grindelwald nu i-a convenit deloc.  S-a enervat. Mi-a spus că eram un băieţel nesăbuit pentru că  încercam să le stau în cale lui şi strălucitului meu frate... Eu  chiar nu întelegeam că biata mea soră nu avea să mai fie nevoită să stea ascunsă, odată ce ei aveau să schimbe lumea,  să îi scoată la lumină pe vrăjitori şi să-i înveţe pe încuiaţi care le era locul? Ne-am certat... am scos bagheta şi el la fel, iar prietenul cel mai bun al fratelui meu a folosit Blestemul  Cruciatus asupra mea; şi Albus a încercat să îl oprească, ne duelam toţi trei şi străfulgerările şi bufniturile au înnebunit-o,  n-a mai putut suporta.

Aberforth devenea din ce în ce mai palid, de parcă fusese rănit c-o rană mortală.

— Şi cred că a vrut să ne ajute, dar nu ştia exact ce făcea şi  nu ştiu care dintre noi a fost, ar fi putut fi oricare dintre noi, iar Ariana a murit... Vocea îi pieri când rosti ultimul cuvânt şi se prăbuşi pe cel mai apropiat scaun. Hermione avea faţa plină de lacrimi şi Ron era aproape la fel de palid ca şi Aberforth. Harry  nu simţea decât repulsie. Ar fi vrut să nu fi auzit nimic din toate acestea, să îşi poată spăla mintea şi să le îndepărteze.

— Imi pare... Îmi pare atât de rău, şopti Hermione.

— A plecat, spuse Aberfoth răguşit. A plecat pentru totdeauna.  Se şterse cu mâneca la nas şi îşi drese glasul.

— Grindelwald şi-a luat tălpăşiţa, bineînţeles. Avea deja o  reputaţie proastă în ţara lui şi nu voia să fie făcut responsabil şi  pentru ce păţise Ariana. Iar Albus era liber de-acum, nu?  Eliberat de povara surorii lui, liber să devină cel mai mare vrăjitor din...

— Nu a fost niciodată liber, spuse Harry.

— Poftim? se auzi uimit glasul lui Aberforth.

— Niciodată, repetă Harry. În noaptea în care a murit, fratele dumneavoastră a băut o poţiune care 1-a făcut să  înnebunească. A început să strige, să implore pe cineva care nu era acolo. „Nu le face rău, te rog... fă-mi mie rău în locul lor. " Ron şi Hermione se holbau la Harry. Nu intrase niciodată în detalii despre ce se întâmplase pe insula de pe lac.  Evenimentele care avuseseră loc după ce el şi Dumbledore se întorseseră la Hogwarts fuseseră deosebit de cutremurătoare.

— Credea că era din nou acolo cu dumneavoastră şi cu Grindelwald, sunt convins de asta, spuse Harry, aducându-şi  aminte cum suspina Dumbledore, cum se ruga. Credea că îl  privea pe Grindelwald cum vă făcea rău dumneavoastră şi  Arianei... era mai rău ca o tortură. Dacă l-aţi fi văzut atunci, nu  aţi mai spune că a fost liber.

Aberforth păru pierdut în contemplarea propriilor sale mâini noduroase şi cu vene ieşite în relief. După o pauză  îndelungată, spuse:

— Potter, cum poţi fi sigur că fratele meu nu a fost mai  interesat de binele majorităţii, decât de tine? Cum poţi fi sigur  că nu eşti dispensabil, la fel ca şi sora mea mai mică?

O bucată de gheaţă păru să-i străpungă inima lui Harry.

— Nu cred. Dumbledore 1-a iubit pe Harry, spuse Hermione.

— Atunci de ce nu i-a spus să se ascundă? răspunse Aberforth cu asprime. De ce nu i-a spus: , Ai grijă de tine, uite cum să supravieţuieşti"?

— Pentru că, răspunse Harry înainte ca Hermione să poată  vorbi, câteodată trebuie să te gândeşti mai mult decât la propria  ta siguranţă! Câteodată, trebuie să te gândeşti la binele majorităţiil E vorba despre un război!

— Băiete, ai şaptesprezece ani!

— Sunt major şi voi lupta în continuare, chiar dacă dumneavoastră aţi renunţat!

— Cine zice că am renunţat?

— „Ordinul Phoenix nu mai există", repetă Harry. „Ştim-NoiCine a câştigat, s-a terminat şi toţi cei care susţin altceva îşi fac iluzii deşarte. "

— Nu spun că îmi place, dar ăsta este adevărul!

— Ba nu, nu este, spuse Harry. Fratele dumneavoastră ştia cum să îl învingă pe Ştim-Noi-Cine şi mi-a transmis mie ce aflase el. O să continui până când voi reuşi... sau voi muri. Să  nu credeţi că nu ştiu cum s-ar putea sfârşi. O ştiu de ani de zile.  Aşteptă ca Aberforth să râdă batjocoritor sau să îl  contrazică,  dar nu o făcu. Doar se încruntă.

— Trebuie să intrăm în Hogwarts, spuse Harry din nou.

Dacă nu ne puteţi ajuta, vom aştepta până în zori, o să vă  lăsăm în pace şivom încerca să găsim singuri o cale de a intra.  Dar dacă ne puteţi ajuta... ei bine, acum ar fi momentul cel mai  bun pentru a ne-o spune.

Aberforth rămase pironit pe scaun, privindu-1 pe Harry cu ochii atât de asemănători cu ai fratelui său. Până la urmă îşi  drese vocea,  se ridică, dădu ocol măsuţei şi se apropie de portretul Arianei.

— Ştii ce să faci, spuse el.

Fata zâmbi, se întoarse şi se îndepărtă, nu aşa cum o făceau de obicei oamenii din portrete, în lateral, în ramă, ci în  profunzime, de-a lungul a ceea ce părea să fie un tunel lung,  pictat în spatele ei. Priviră cum silueta ei subţire se îndepărtă,

până când fu înghiţită de întuneric.

— Âă... ce... Începu Ron.

— Acum nu mai există decât o singură cale de a intra în  castel, spuse Aberforth. Trebuie să ştiţi că au blocat toate vechile tuneluri secrete la ambele capete, sunt Dementori peste tot în jurul zidurilor de hotar şi patrule regulate în şcoală, din  câte mi-au spus sursele mele. Hogwarts nu a fost niciodată mai  păzit ca acum. Nu ştiu cum vă aşteptaţi să faceţi ceva după ce veţi ajunge înăuntru, cu Plesneală director şi fraţii Carrow  delegaţii lui... Mă rog, dar nu e treaba mea, nu-i aşa? Spui că  eşti pregătit să mori.

— Dar ce... se auzi