glasul Hermionei, care se încruntase spre portretul Arianei.  In capătul tunelului pictat apăruse un punct alb micuţ şi acum Ariana se întorcea înspre ei, devenind din ce în ce mai mare pe măsură ce se apropia. Dar acum mai era  cineva cu ea, cineva mai înalt, entuziasmat şi care mergea  şchiopătând. Avea părul mai lung decât îl văzuse Harry  vreodată, părea să fi suferit nişte tăieturi adânci pe faţă, iar hainele îi erau sfâşiate şi rupte. Cele două siluete devenira din ce în ce mai clare, până când în tablou nu li se văzură decât  capetele şi umerii. Atunci, portretul se deschise brusc în afara  peretelui, ca o uşă micuţă, şi le dezvălui intrarea în tunel. Din  ea ieşi Neville Poponeaţă în carne şi oase, cu părul lung, chipul  brăzdat şi roba sfâşiată, scoase un strigăt de încântare, sări de pe şemineu şi ţipă:

— Ştiam eu că o să veniţi! Ştiam eu, Harry!

 

 

Capitolul  XXIX Diadema Pierduta

— Neville... cum naiba... cum... însă Neville îi zărise între timp pe Ron şi pe Hermione şi îi îmbrăţişa şi pe ei, ţipând de bucurie. Cu cât Harry se uita mai atent la Neville, cu atât i se părea că arăta mai rău: avea un ochi umflat, gălbui şi vineţiu,  crestături adânci pe faţă şi înfăţişarea sa neîngrijită sugera că  trăise în condiţii dificile. Cu toate acestea, chipul tumefiat radia  de fericire când îi dădu drumul Hermionei şi spuse din nou:

— Ştiam eu c-o să veniţi! I-am tot zis lui Seamus că era doar  o problemă de timp!

— Neville, ce ai păţit?

— Cum? Asta?

Neville îşi trata rănile cu indiferenţă, clătinând din cap.

— E o nimica toată. Seamus e mai rău. O să vedeţi. Să  mergem, nu? A, şi se întoarse spre Aberforth -, , s-ar putea să  mai vină câţiva oameni.

— Câţiva oameni? repetă Aberforth, cu o presimţire rea.  Cum adică, Poponeaţă? S-a dat stingerea şi Vraja de Hărmălaie e aruncată peste tot satul!

— Ştiu, de asta o să Apară direct în cârciumă, spuse Neville.  Te rog, tu doar  trimite-i prin tunel când ajung aici, da? Mersi  mult.  Neville îi întinse mâna Hermionei, ajutând-o să urce pe şemineu şi apoi în tunel, Ron o urmă, apoi Neville. Harry îi  spuse lui Aberforth:

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc. Ne-aţi salvat viaţa de două  ori.

— Păi, să ai grijă de ei, răspunse Aberforth cu o voce aspră.  S-ar putea să nu-i mai pot salva a treia oară.

Harry se caţără pe şemineu şi intră în gaura din spatele portretului Arianei. De partea cealaltă erau înşiruite pietre netede; culoarul părea să fie acolo de ani întregi. Pe pereţi erau agăţate lămpi de ara mă şi podeaua din pământ era bătătorită şi  plată. În timp ce mergeau, umbrele li se proiectau văluri te pe zid, asemenea unui evantai.

— De cât timp există aici? întrebă Ron, când porniră. Nu  apare pe Harta Ştrengarilor, nu-i aşa, Harry? Parcă erau doar  şapte culoare care făceau legătura cu şcoala, din câte-mi  amintesc...

— Le-au sigilat pe toate înainte de începerea anului şcolar, 

spuse Neville. Acum e imposibil de mers prin ele, sunt blesteme în jurul intrărilor, iar Devoratorii Morţii şi Dementorii aşteaptă  în dreptul ieşirilor.

începu să se dea înapoi, zâmbind larg, sorbindu-i din priviri.

— Lasă asta... e adevărat? Chiar aţi dat spargere în Banca  Gringotts? Aţi scăpat călare pe un dragon? Numai despre asta  vorbeşte toată lumea. Terry Boot a fost bătut de Carrow, pentru că a spus în gura mare, ia cină în Marea Sală, ce s-a întâmplat!

— Da, este adevărat, încuviinţă Harry.

Neville râse voios.

— Ce-aţi făcut cu dragonul?

— L-am eliberat în natură, spuse Ron. Hermione voia să-1  ţinem ca animal de casă.

— Nu exagera, Ron.

— Dar ce aţi tot făcut? Harry, lumea spune că pur şi simplu te-ai ascuns, dar eu n-o cred. Cred că ai pus ceva la cale.

— Ai dreptate, zise Harry, dar spune-ne de Hogwarts,  Neville, nu am auzit nimic.

— A fost... mă rog, nu prea mai e deloc ca la Hogwarts,  continuă Neville şi zâmbetul îi pieri în timp ce vorbea. Aţi aflat  de fraţii Carrow?

— Cei doi Devoratori ai Morţii care predau aici?

— Nu doar predau, spuse Neville. Ei se ocupă de menţinerea disciplinei. Le place la nebunie să dea pedepse.

— Sunt ca Umbridge?

— Nu, Umbridge e o pisicuţă pe lângă ei. Toţi ceilalţi  profesori trebuie să ne reclame lor dacă facem ceva rău. Dar n-o  fac, dacă pot s-o evite. E clar că îi urăsc la fel de mult ca şi noi.

— Amycus, fratele, predă ceea ce era înainte Apărare contra Magiei Negre, în afară că acum e pur şi simplu Magie Neagră. Se presupune că ar trebui să învăţăm să folosim Blestemul  Cruciatus pe cei care au primit ore de detenţie.

— Poftim? !

Vocile unite ale lui Harry, Ron şi Hermione răsunară de-a lungul tunelului.

— Da, spuse Neville. Aşa m-am ales cu asta, şi le arătă o  tăietură deosebit de adâncă pe obraz -, pentru că am refuzat să  o fac. Dar unora le place, Crabbe şi Goyle sunt admiratori înfocaţi. Cred că e prima dată când sunt buni la o materie.

— Alecto, sora lui Amycus, predă Studii despre încuiaţi, un  curs obligatoriu pentru toată lumea. Trebuie să o ascultăm cu toţii în timp ce explică faptul că încuiaţii sunt ca animalele,  proşti şi murdari, şi cum i-au obligat ei pe vrăjitori să se ascundă, arătându-se foarte cruzi faţă ei, şi cum acum se restabileşte ierarhia firească. Pe asta, indică o altă tăietură de pe faţă, am primit-o pentru că am întrebat-o cât sânge încuiat au în vene ea şi fratele ei.

— La naiba, Neville, interveni Ron, e bine să ţi-o ia gura pe dinainte când e cazul, nu oricând şi oricum.

— Tu n-ai auzit-o, spuse Neville. Nici tu n-ai fi putut s-o  suporţi.  Este foarte bine când li se opune lumea, le dă tuturor speranţă. Am observat asta când tu procedai aşa, Harry.

—