mai mult apel la Stalin pentru a ţine sub control aparatul de partid. În ciuda afirmaţiilor retrospective ale lui Troţki, Lenin s-a bazat, în problemele curente ale guvernării, ca şi în cele de politică externă, nu pe sfaturile acestuia, ci pe acelea ale rivalului său, Stalin. În 1922, când Lenin a început – forţat de boală – să se retragă de la conducerea statului, patronajul lui îi asigurase deja lui Stalin poziţia privilegiată de membru al tuturor celor trei organe conducătoare ale Comitetului Central: Politburo-ul, Orgburo-ul şi Secretariatul. De pe această poziţie, Stalin superviza practic toate numirile în organizaţiile partidului şi ale administraţiei de stat. În virtutea măsurilor luate de Lenin pentru a preveni apariţia unei opoziţii organizate în sânul partidului („facţionalismul”), Stalin a putut înăbuşi criticile la adresa modului în care gira activitatea politică, pretextând că respectivele critici îl vizau nu pe el, ci partidul însuşi şi că serveau prin urmare cauza contrarevoluţiei. Faptul că în ultimele luni de activitate Lenin a devenit tot mai neîncrezător în Stalin, fiind chiar pe punctul de a întrerupe orice relaţii cu el, nu trebuie să ne facă să uităm că, până în acel moment, liderul comunist făcuse tot posibilul pentru a-i sprijini ascensiunea. Deşi se arăta dezamăgit de activitatea protejatului său, Lenin nu a găsit să-i reproşeze decât deficienţe minore – în primul rând, grosolănia şi lipsa de răbdare –, legate mai degrabă de calităţile de conducător decât de personalitatea lui. Nu avem motive să credem că Lenin l-ar fi considerat pe Stalin un trădător al propriei sale viziuni asupra comunismului.

Nici elementul care îi desparte pe cei doi, anume că Lenin nu şi-a lichidat fizic colaboratorii, aşa cum a procedat – pe scară mare – Stalin, nu este atât de semnificativ cât ar putea părea la prima vedere. Faţă de cei care nu aparţineau grupului aleşilor, adică 99,7 la sută din compatrioţii lui, Lenin nu manifesta niciun fel de sentimente umane, nefăcându-şi scrupule în a-i condamna la moarte cu zecile de mii, uneori doar pentru a da un exemplu celorlalţi. Un înalt responsabil al Ceka, I. S. Unşliht, îşi amintea în 1934, pe un ton sentimental şi cu o mândrie nedisimulată, modul în care Lenin „expedia remarcile filistinilor din partid care se plângeau de cruzimea poliţiei secrete şi ironiza «umanismul» lumii capitaliste”. Deosebirea majoră dintre cei doi lideri bolşevici stă în sensul diferit pe care îl atribuiau noţiunii de „outsider”. Pentru Stalin, outsider-ii erau apropiaţii lui Lenin, oameni loiali acestuia şi potenţial concurenţi ai georgianului. Faţă de ei, Stalin s-a comportat la fel de crud ca şi Lenin faţă de duşmanii lui.{55}

Dincolo de ataşamentul personal care îi unea pe cei doi, Stalin era un adevărat leninist şi prin fidelitatea cu care urma filosofia şi practicile politice ale protectorului său. Toate elementele viitorului regim stalinist – cu excepţia asasinării colegilor de partid – au fost preluate direct din experienţa leninistă, chiar şi cele două acţiuni pentru care Stalin e atât de condamnat: colectivizarea şi instituirea terorii generalizate. Megalomania, spiritul vindicativ şi paranoia bolnăvicioasă de care a dat dovadă Stalin, ca şi celelalte trăsături odioase ale personalităţii lui, nu trebuie să pună în umbră realitatea că ideologia şi practicile lui erau de sorginte leninistă. Personaj cu o educaţie insuficientă, Stalin nu putea avea alt model sau inspirator ideologic decât pe Lenin însuşi.

Teoretic, ni i-am putea imagina pe Troţki, Buharin sau Zinoviev preluând ştafeta de la un Lenin aflat pe patul de moarte şi conducând Rusia Sovietică pe un drum diferit de acela pe care a plasat-o Stalin. E greu însă de crezut că un astfel de scenariu s-ar fi putut materializa, dacă ţinem cont de aspectul structurilor de putere din momentul retragerii lui Lenin. Prin gâtuirea tendinţelor democratice din interiorul partidului şi impunerea unei structuri de comandă complicate şi greoaie, menite să îi consolideze dictatura personală, Lenin a avut grijă ca persoana care controla aparatul central de partid să poată controla întregul partid şi, implicit, statul. Această persoană avea să fie Stalin.

 

Revoluţia a adus Rusiei pierderi umane teribile. Statisticile sunt atât de şocante, încât ridică în mod inevitabil semne de întrebare. Dar până când nu vom dispune de alte cifre, suntem obligaţi, ca istorici, să acceptăm datele existente, cu atât mai mult cu cât ele sunt sprijinite în egală măsură de demografii comunişti şi necomunişti.

Tabelul următor prezintă evoluţia populaţiei Uniunii Sovietice în graniţele din 1926 (în milioane):

 

Toamna anului 1917: 147,6

Începutul anului 1920: 140,6

Începutul anului 1921: 136,8

Începutul anului 1922: 134,9

 

Declinul demografic – 12,7 milioane de persoane – s-a datorat deceselor cauzate de război şi epidemii (aproximativ două milioane fiecare), emigrării (circa două milioane) şi foametei (peste cinci milioane).

Cifrele de mai sus nu oferă decât o imagine parţială a realităţii, dat fiind că în condiţii normale populaţia nu ar fi rămas constantă, ci ar fi crescut. Proiecţiile statisticienilor ruşi indicau pentru 1922 o populaţie previzibilă de 160 de milioane de locuitori, faţă de cifra reală, de 135 de milioane. Luând în considerare aceste cifre şi scăzând numărul persoanelor emigrate, pierderile umane provocate de Revoluţie – inclusiv prin scăderea natalităţii – se ridică la 23 de milioane, adică de două ori şi jumătate nivelul pierderilor totale ale ţărilor participante la primul război mondial, sau echivalentul populaţiilor însumate ale celor patru ţări scandinave şi Belgiei la data respectivă. Pierderile cele mai mari se înregistrau în grupa de vârstă 16—49 de ani, mai ales în rândul populaţiei de sex bărbătesc, care în august 1920, înainte de izbucnirea foametei, era cu 29 la sută mai mică decât înainte de război.

Putem privi – se cuvine să privim – o astfel de tragedie la rece? Prestigiul ştiinţei este atât de mare în epoca noastră încât nu puţini savanţi din domeniul umanist au preluat, odată cu metodele ştiinţifice de cercetare, detaşarea morală şi afectivă specifice oamenilor de ştiinţă, ca şi tendinţa de a considera toate fenomenele drept „naturale” şi deci neutre din punct de vedere etic. Istoricii sunt înclinaţi să desconsidere rolul voinţei omeneşti în desfăşurarea evenimentelor, argumentând că liberul arbitru, fiind impredictibil, scapă analizei ştiinţifice.