„Inevitabilitatea” istoriei are pentru ei valoarea pe care o au legile naturii pentru oamenii de ştiinţă. Este însă un adevăr de multă vreme cunoscut faptul că ştiinţa şi istoria au obiecte de studiu foarte diferite. Ne aşteptăm, pe bună dreptate, ca un medic să diagnosticheze bolile şi să propună remedii într-o manieră detaşată şi lipsită de emoţie. Contabilul care analizează situaţia financiară a unei companii, inginerul care apreciază starea de siguranţă a unei maşini, ofiţerul care evaluează forţele inamicului trebuie, evident, să evite o abordare emoţională a faptelor, pentru că scopul lor este să contribuie la luarea unor decizii optime. În cazul istoricului însă, deciziile au fost deja luate de alţii, drept care detaşarea nu contribuie la înţelegerea faptelor, dimpotrivă, chiar o îngreunează: cum altfel ar putea fi înţelese, în absenţa unei implicări emoţionale, evenimente care au la bază emoţii omeneşti? „Historiam puto scribendam esse et cum ira et cum studio” („Susţin că istoria trebuie scrisă cu aprindere şi părtinire”), spunea un istoric german din secolul trecut. Aristotel, adept în toate al moderaţiei, scria că există situaţii în care „lipsa de iritare” este inacceptabilă: „Căci aceia care nu se mânie atunci când ar trebui să se mânie se cuvine să fie consideraţi nebuni.” înregistrarea faptelor semnificative trebuie făcută desigur cu detaşare, fără mânie şi fără entuziasm; în această privinţă, munca istoricului nu diferă de aceea a omului de ştiinţă. Dar înregistrarea faptelor nu reprezintă decât o primă etapă în activitatea istoricului, următoarea fiind selectarea lor – pentru a decide care anume sunt „semnificative” – or, selectarea înseamnă aplicarea unei judecăţi de valoare. Faptele în sine sunt lipsite de semnificaţie, fiindcă ele singure nu ne dau indicii despre cum ar trebui selectate, ordonate sau puse în valoare: pentru a „da un înţeles” trecutului, istoricul trebuie să pornească de la un anumit principiu. În general, principiul există: chiar şi istoricii cei mai înclinaţi spre o abordare ştiinţifică operează – conştient sau nu – pe baza unor preconcepţii. De regulă, aceste preconcepţii sunt ancorate în determinismul economic, dat fiind că informaţiile economice şi sociale se pretează la interpretări statistice, ceea ce creează o iluzie de imparţialitate. Refuzul de a emite judecăţi asupra evenimentelor istoriei este pe de altă parte motivat şi de recursul la valorile morale, mai precis la premisa tacită că tot ceea ce se întâmplă în istorie este natural şi, prin urmare, just. O astfel de atitudine nu face însă decât să justifice acţiunile învingătorilor.

Dacă îl judecăm prin prisma propriilor lui aspiraţii, regimul comunist se dovedeşte a fi fost un eşec monumental. Singurul lucru pe care l-a reuşit a fost să se menţină la putere. Cum însă pentru bolşevici puterea nu era un scop în sine, ci un mijloc, nici măcar faptul de a o fi păstrat-o nu poate constitui pentru ei un succes. Bolşevicii nu au făcut niciodată un secret din ţelurile lor: răsturnarea regimurilor fondate pe proprietatea privată şi înlocuirea lor cu o uniune mondială de republici socialiste. Nu aveau să reuşească să impună regimul comunist în afara graniţelor Rusiei decât după cel de-al doilea război mondial, când Armata Roşie a umplut vidul creat în Europa de Est prin prăbuşirea Germaniei, comuniştii chinezi şi-au eliberat ţara de sub dominaţia japoneză, iar într-un număr de foste colonii s-au instalat la putere dictaturi comuniste.

În anii ’20, după ce planul de a exporta comunismul în afara Rusiei s-a dovedit irealizabil, bolşevicii şi-au orientat eforturile spre construirea societăţii socialiste la ei acasă. Şi această încercare a eşuat. Lenin sperase ca prin exproprieri şi teroare să transforme în câteva luni Rusia în cea mai mare putere economică a lumii, nereuşind de fapt decât să ruineze sistemul economic moştenit de la fostul regim. Sperase ca Partidul Comunist să impună naţiunii propria-i disciplină, dar s-a văzut confruntat cu reacţii de disidenţă chiar în sânul partidului, după ce reuşise să le înăbuşe în restul societăţii. Din momentul în care muncitorii au întors spatele comuniştilor şi ţăranii au început să se răzvrătească, menţinerea la putere a impus recurgerea permanentă la măsuri poliţieneşti. Birocraţia coruptă şi supradimensionată restrângea tot mai mult libertatea de acţiune a regimului. Uniunea liber consimţită a naţiunilor se transformase într-un imperiu opresiv. În ultimii doi ani de activitate, discursurile şi scrierile lui Lenin mărturiseau, în afară de o izbitoare sărăcie de idei constructive, furia abia reţinută a liderului bolşevic în faţa propriei neputinţe politice şi economice; nici chiar teroarea nu putuse distruge obişnuinţele adânc înrădăcinate ale milenarului popor rus. Mussolini, a cărui carieră politică de început fusese asemănătoare cu aceea a lui Lenin şi care a continuat să privească regimul comunist cu simpatie chiar şi după ce devenise dictatorul fascist al Italiei, afirma în iulie 1920 că bolşevismul, acest „experiment teribil şi îndrăzneţ”, îşi ratase scopurile:

 

Lenin e un artist care lucrează cu materialul uman aşa cum alţi artişti lucrează în marmură sau metal. Oamenii sunt însă mai tari decât granitul şi mai greu maleabili decât fierul. Capodopera a întârziat să ia naştere. Artistul a eşuat. Proiectul s-a dovedit a fi peste puterile lui.

 

La o distanţă de şapte decenii şi după sacrificii umane de zeci de milioane, succesorul lui Lenin şi Stalin la conducerea Rusiei, Boris Elţîn, afirma într-un discurs ţinut în faţa Congresului american:

 

Lumea întreagă poate răsufla uşurată. Idolul comunismului, care a răspândit pretutindeni dezordinea, vrajba şi brutalitatea, care a semănat frica în sufletul oamenilor, s-a prăbuşit. S-a prăbuşit şi nu se va mai ridica niciodată.

 

Datele originare ale regimului comunist îl condamnau în mod inevitabil la eşec. Bolşevismul a reprezentat în istoria lumii cea mai îndrăzneaţă încercare de a supune întreaga viaţă a unei ţări disciplinei unui plan atotcuprinzător, de a raţionaliza natura şi societatea. S-a străduit să şteargă cu buretele experienţa şi înţelepciunea acumulate de oameni de-a lungul a mii de ani, să dirijeze viaţa umană după principii ştiinţifice – totul cu zelul tipic intelectualilor care văd în opoziţia faţă de propriile idei cea mai bună dovadă a solidităţii acestor idei. Comunismul a eşuat fiindcă pleca de la concepţia iluministă