– poate cea mai pernicioasă din istoria gândirii şi, în orice caz, eronată – după care omul nu este decât un complex material, lipsit de suflet şi de idei înnăscute, produsul pasiv al unui mediu social infinit modelabil. Această concepţie a permis anumitor indivizi să-şi proiecteze frustrările personale asupra societăţii, în loc să le rezolve în ei înşişi. Aşa cum experienţa ne învaţă de atâta vreme, omul nu e un obiect neînsufleţit, ci o fiinţă cu aspiraţii şi voinţă proprii; nu un mecanism, ci o entitate biologică. Chiar şi supus celui mai sălbatic dresaj cu putinţă, omul nu ajunge să poată transmite copiilor lui, ca pe o moştenire genetică, lecţiile pe care a fost obligat să le asimileze. Copiii continuă să vină pe lume cu mintea şi sufletul proaspete, punând mereu întrebările la care unii credeau că au dat răspunsuri definitive. Pentru ca acest adevăr simplu să fie reconfirmat, zeci de milioane de oameni au murit, alte zeci de milioane de supravieţuitori au trecut prin suferinţe de neimaginat şi o mare naţiune a fost distrusă.

Cum a reuşit un regim construit pe atât de multe erori să se menţină la putere şapte decenii? Ni se pare inacceptabil răspunsul că, orice s-ar spune, acest regim s-a bucurat de sprijinul poporului. Cei care încearcă să explice supravieţuirea unui guvern prin presupusa lui popularitate, chiar şi atunci când respectivul guvern nu a primit un mandat explicit din partea cetăţenilor, ar trebui să aplice acelaşi raţionament oricărui alt regim autoritar de durată, deci şi ţarismului – care a supravieţuit nu şapte decenii, ci şapte secole. Chiar şi aşa, tot le-ar mai rămâne de explicat cum a fost posibil ca regimul ţarist, în ciuda presupusei lui popularităţi, să se prăbuşească în numai câteva zile.

 

* * *

 

Revoluţia rusă nu numai că a demonstrat inaplicabilitatea metodelor ştiinţifice în administrarea vieţii oamenilor, dar a ridicat întrebări morale dintre cele mai profunde în legătură cu natura politicii, mai exact în legătură cu dreptul guvernanţilor de a încerca să remodeleze fiinţa umană şi societatea cu de la sine putere şi chiar împotriva voinţei lor, aşa cum afirma vechea lozincă comunistă: „Îi vom face pe oameni fericiţi – cu forţa dacă va fi nevoie!” Gorki, care l-a cunoscut îndeaproape pe Lenin, considera ca şi Mussolini că liderul bolşevic trata oamenii aşa cum tratează un metalurgist minereul pe care îl prelucrează. Atitudinea lui nu era însă decât expresia dusă la extrem a unei viziuni împărtăşite de toţi intelectualii radicali, viziune care nega principiul mult mai realist şi moralmente superior al lui Kant: omul nu trebuie să fie niciodată pentru ceilalţi un mijloc de a-şi atinge propriile scopuri, ci trebuie considerat el însuşi un scop. Privind lucrurile din această perspectivă, excesele bolşevicilor şi uşurinţa cu care au sacrificat nenumărate vieţi pentru a-şi atinge obiectivele alcătuiesc tabloul unei încălcări monstruoase a principiilor moralei şi a bunului simţ. Comuniştii au preferat să ignore faptul că, în vreme ce mijloacele – bunăstarea şi chiar viaţa oamenilor – sunt cât se poate de reale, scopurile sunt întotdeauna nebuloase şi adeseori inaccesibile. Karl Popper a formulat un principiu moral care exprimă perfect atitudinea noastră: „Fiecare are dreptul să se sacrifice pentru o cauză pe care o consideră demnă de apărat. Nimeni nu are dreptul să îi sacrifice pe alţii sau să le ceară să se sacrifice, în numele unui ideal.”

Istoricul francez Hippolyte Taine trage din studiul său monumental consacrat Revoluţiei franceze un învăţământ pe care el însuşi îl califică drept „pueril”: „Societatea omenească, mai cu seamă cea modernă, e un lucru vast şi complicat.” Ne simţim tentaţi să adăugăm acestei observaţii un corolar. Tocmai pentru că societatea modernă este un lucru „vast şi complicat” şi deci atât de greu de înţeles, nu trebuie şi nu putem să-i impunem anumite modele şi cu atât mai puţin să încercăm să o reconstruim din temelii. Nu putem controla ceea ce nu putem înţelege. Istoria tragică şi sordidă a Revoluţiei ruse – aşa cum s-a desfăşurat ea în realitate, nu aşa cum apare în imaginaţia intelectualilor dispuşi să vadă în ea o încercare nobilă de depăşire a condiţiei umane – ne învaţă că niciodată autoritatea politică nu trebuie utilizată în scopuri ideologice. Oamenii ar trebui lăsaţi să fie ei înşişi. Sau, cum spunea Oscar Wilde, prin glasul unui înţelept chinez: Poţi lăsa omenirea în pace – ceea ce nu poţi este să o guvernezi.

Glosar

agit-prop – agitaţie şi propagandă

agit-sudli – proces/e agitatoric/e

besprizornîile – copil/copii abandonaţi

bolşak – capul gospodăriei ţărăneşti

bunt – revoltă, răzvrătire

burjui – burghez

Ceka – poliţia secretă sovietică (1917-1922)

cervoneţ – unitate monetară introdusă în 1922

cin – rang oficial

cinovnicli – funcţionar/i ; birocrat/birocraţi

culac – ţăran înstărit, „exploatator” din mediul rural

derevniali – sat/e

Duma – Camera inferioară a parlamentului rus înainte de Revoluţie

duvan – împărţirea prăzii

dvoevlastie – diarhie, putere duală

dvor – gospodărie; tribunal local

dvoriane – nobili

dvorianstvo – nobilimea (clasa nobiliară)

Fabzavkom/î – Comitet/e de fabrică

glasnost – guvernare transparentă

glavk/i – subdiviziune a VSNKh

Glavlit – Biroul Central al Cenzurii, înfiinţat în 1922

Gosizdat – Editura de Stat

GPU – succesoarea Ceka

gubkomlî – Comitet/e Provincial/e ale Partidului Comunist

inogorodnîi – ţăran stabilit în regiunile cazace, venetic

intelighentlî – membru/membri ai intelighenţiei

Ispolkom – Comitetul Executiv

iuncher – militar din rândurile cadeţilor

Kavbiuro – Biroul Caucazian al Partidului Comunist

kombedî – Comitete ale sărăcimii (la sate) (1918)

Komprod – Comisariatul pentru aprovizionare

Komsomol – Liga Tineretului Comunist

Komuh – Comitet al Adunării Constituante

Milrevkom – Comitetul Militar-Revoluţionar

mir – comună ţărănească

mujic/i – ţăran/i

Narkompros – Comisariatul Instrucţiunii Publice

Narodnia Volia – (organizaţia) „Voinţa Poporului”

nomenklatura/î – persoană/persoane cu rang înalt în ierarhia administrativă sau politică

OGPU – succesoarea GPU

Ohrana – poliţia secretă ţaristă

peredîşka – moment de respiro;