— Să te ia toţi dracii! îi strigă marchizul pe când el pleca.

„Înţeleg, gândi Julien; domnul marchiz n-ar fi deloc supărat dacă valetul n-ar avea niciun amestec în moartea mea… Să mă ucidă el atunci, e o satisfacţie pe care i-o ofer… Dar, zău, mi-e dragă viaţa… Sunt dator să trăiesc, pentru copilul meu…”

Ideea aceasta, care pentru prima oară îl venea în minte cu atâta limpezime, începu să-l obsedeze, după primele minute ale plimbării, când fusese stăpânit de simţământul primejdiei.

Gândul la copil, atât de nou pentru el, îl făcu să fie prudent. „Am nevoie de sfaturi, ca să ştiu cum să mă port cu un om atât de aprig… Marchizul şi-a pierdut minţile şi e în stare de orice. Fouqué se află prea departe şi, de altminteri, nici n-ar putea să priceapă sentimentele unui suflet ca al marchizului.

Contele Altamira… Dar pot fi oare sigur că n-o să vorbească niciodată? Cerând sfaturi, nu trebuie să pornesc la acţiune şi să-mi complic situaţia. Vai! nu-mi rămâne decât ursuzul părinte Pirard… Şi mintea lui e îngustată de jansenism… O lichea de iezuit ar cunoaşte mai bine oamenii şi mi-ar fi mai de folos… Părintele Pirard e în stare să mă bată numai auzind ce crimă am făptuit…”

Dar geniul lui Tartufe îl veni în ajutor lui Julien. „Ei bine! mă voi duce să mă spovedesc lui.” Aceasta fu ultima hotărâre pe care o luă în grădină, după două ceasuri întregi de plimbare. Nici nu-i mai trecu prin minte că ar putea să fie împuşcat pe neaşteptate; îl dobora somnul.

A doua zi, în zori, Julien se afla la câteva leghe de Paris şi bătea la poarta severului jansenist. Şi, spre marea lui mirare, văzu că preotul se cam aştepta la mărturisirea lui.

„E poate şi vina mea, îşi spunea părintele Pirard, mai degrabă îngrijorat decât mânios. Mi se păruse că bănuiesc dragostea asta. Numai prietenia pentru tine, nefericitule, m-a împiedicat să-i atrag atenţia marchizului…”

— Ce-o să facă acum? îi spuse Julien repede. (în clipa aceea îl iubea pe părintele Pirard şi o scenă din partea lui i s-ar fi părut de neîndurat.) Văd trei posibilităţi, urmă Julien: 1. domnul de La Mole ar putea pune să fiu ucis; şi-i povesti despre scrisoarea de sinucidere lăsată pe masa marchizului; 2. îmi poate lua zilele prin contele Norbert, care m-ar provoca la duel.

— Şi ai primi? îl întrebă abatele ridicându-se mânios.

— Lăsaţi-mă să închei. Cu siguranţă că n-aş trage niciodată în fiul binefăcătorului meu; 3. marchizul mă poate alunga departe. Dacă îmi spune: „Du-te le Edinburg, sau la New York”, mă voi supune. Atunci starea domnişoarei de La Mole ar putea fi ascunsă de ochii lumii. Dar eu n-aş îngădui niciodată să mi se ucidă copilul.

— Fii sigur că ideea asta îi va veni prima în minte unui om atât de stricat…

La Paris, Mathilde era deznădăjduită. Îl văzuse pe taică-său pe la orele şapte; acesta îl arătase scrisoarea lui Julien şi ea tremura de teamă ca nu cumva Julien să fi socotit că e mai nobil să-şi la zilele. „Fără permisiunea mea?” îşi spunea ea cu o durere care semăna mai degrabă a mânie.

— Dacă s-a omorât, voi muri şi eu, îi spuse ea marchizului. Iar pricina morţii lui ai fi dumneata… Poate că aşa te-ai simţi mulţumit… dar îţi jur pe sufletul lui că mai întâi voi purta doliu şi că voi fi în faţa întregii lumi doamna văduvă Sorel; îţi jur că voi trimite anunţuri de înmormântare, fii sigur de asta. N-am să mă arăt nici timidă şi nici laşă.

Dragostea ei atingea pragul nebuniei. La rândul lui, domnul de La Mole înmărmuri.

Şi începu să privească lucrurile cu oarecare chibzuinţă. La prânz, Mathilde nu veni. Marchizului parcă i se ridică un bolovan de pe inimă şi, mai ales, se simţi măgulit când văzu că doamna de La Mole nu ştia nimic.

Julien tocmai îşi ducea calul la grajd, când Mathilde trimise să-l cheme şi i se aruncă în braţe, aproape în văzul cameristei. Pe el, înflăcărarea aceasta nu-l prea încântă; după lunga consfătuire avută cu părintele Pirard, luase hotărârea să fie cât mai diplomat şi mai socotit cu putinţă. Imaginaţia îi era stăpânită de calculul posibilităţilor. Mathilde, cu ochii în lacrimi, îl povesti că văzuse scrisoarea de sinucigaş.

— Tata poate să-şi mai schimbe părerea; fă-mi plăcerea şi pleacă, acum chiar, la Villequier. Încalecă iar şi părăseşte casa înainte de sfârşitul mesei. Cum Julien nu-şi părăsea deloc înfăţişarea mirată şi rece, ea izbucni în lacrimi. Lasă-mă pe mine să duc treburile noastre la capăt, îi spuse cu înflăcărare, strângându-l în braţe. Ştii doar că nu de bunăvoie mă despart de tine. Trimite-mi veşti pe numele cameristei mele şi pune pe altcineva să scrie adresa. Eu am să-ţi scriu tomuri întregi. Adio! Fugi!

Cuvântul acesta din urmă îl jigni pe Julien, dar se supuse, totuşi. „E fatal ca oamenii ăştia, chiar în clipele lor cele mai bune, să găsească prilejul de-a mă jigni”, gândi el.

Mathilde se împotrivi cu dârzenie tuturor planurilor prudente ale tatălui ei. Nu voi nici în ruptul capului să înceapă discuţii decât pe aceste temeiuri: Va deveni doamna Sorel şi va trăi în sărăcie, împreună cu soţul ei, în Elveţia sau la taică-său, la Paris. Respingea cu indignare propunerea unei naşteri pe ascuns.

— Atunci s-ar deschide posibilitatea bârfelii şi a necinstei. La două luni după nuntă, voi pleca în călătorie cu soţul meu, iar copilul, ne-am putea închipui lesne că s-a născut la timpul cuvenit.

Primită la început cu izbucniri de mânie, dârzenia ei sfârşi prin a-l face pe marchiz să şovăie.

Într-un moment de înduioşare:

— Poftim, îi spuse el Mathildei, îţi dau un titlu pentru o rentă de zece mii de livre; trimite-i-l lui Julien al tău şi, cât mai degrabă, să facă aşa fel ca să nu i-l mai pot lua înapoi.

Ca să se supună Mathildei, căreia ştia cât îi place să comande, Julien făcuse degeaba patruzeci de leghe: se afla la Villequier, controlând socotelile